Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 9 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai putere... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

LA MULȚI ANI, MIHAI CREȚU! Refugiatul dărăbănean cu buletin de URSS FOTO



Pe 25 martie 1944 generalul Constantin Sănătescu, cel care a preluat președinția Consiliului de Miniștri la 23 august, nota în jurnalul său: „Începe dezastrul, probabil. Exodul populaţiei din Moldova este impresionant”. La sfârșitul lunii martie 1944, primele unități sovietice atingeau linia Prutului în zona Lipcani–Rădăuți Prut, iar pe 7 aprilie, la Moscova, era celebrată cu salve de tun ocuparea orașului Botoșani. Pentru locuitorii din zona Prutului începea o perioadă de lungi suferințe, marcate de refugiu, foamete, ruperea de locurile natale și familie. Dar nu războiul avea să marcheze pentru totdeauna viața oamenilor din acest colț de lume, ci consecința sa cea mai perfidă, reașezarea frontierei dintre România și URSS din nou pe râul Prut și includerea în Uniunea Sovietică a unor teritorii care aparținuseră României și înainte de 1918, cum ar fi de exemplu Ținutul Herța.

În perioada interbelică, Valea Prutului a cunoscut o dinamizare impresionantă a vieții sociale și economice. Oamenii făceau comerț pe un mal sau pe celălalt. Micile târguri, cu populație evreiască și cu dughene pline cu mărfuri felurite au prosperat, linia ferată Cernăuți-Mămăliga-Lipcani era legătura cu lumea a celor de pe malul drept al râului. Cele două maluri începeau să devină un tot organic, până când, furia marilor dictaturi ale Europei au mutat granițe, au alungat populații și au schimbat destine pentru totdeauna. Pe 28 iunie 1940, România a acceptat să cedeze URSS-ului Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Retragerea armatei și a administrației, făcută sub presiunea trupelor sovietice, a avut foarte multe momente tensionate și dramatice. Prutul a devenit din nou granița dintre România și Rusia. Imediat după instalarea în noile teritorii, sovieticii au început un proces amplu de comunizare, din care nu au lipsit teroarea în masă și deportările. La 2 august 1940, Sovietul Suprem de la Moscova a aprobat înființarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, într-un teritoriu care nu mai coincidea cu cel al Basarabiei. Câteva județe din nord și din sud au fost incluse în componența Ucrainei. Pe 21 iunie 1941, Germania și România au atacat URSS, iar Prutul și-a căpătat din nou statutul de râu intern.

Evoluția defavorabilă a frontului a obligat conducerea de atunci a României să pună la punct evacuarea instituțiilor și a populației din zonele care urmau să fie ocupate de trupele sovietice. În ianuarie 1944, primele ordine privind evacuarea din fața frontului au fost transmise către prefecturi și primării. România nu intenționa să organizeze o evacuare în masă, motivând că trebuia să se asigure continuitatea „neamului românesc”, dar și pentru că o deplasare masivă a populației risca să blocheze căile de comunicații. Cu toate acestea, multe familii, mai ales din satele ocupate de URSS în 1940, au aruncat în căruțe câteva lucruri și ceva alimente și au pornit spre interiorul țării, unii aveau să ajungă departe, pe alții îi vor prinde din urmă sovieticii, iar unii se vor întoarce de bună voie la casele lor. Situația generală a fost foarte confuză între martie 1944 și februarie 1945, când, într-un final, instituții evacuate din Moldova vor reveni la posturi, iar România va controla administrativ noua frontieră.


                                                         (sursa: Biblioteca Județeană Piatra Neamț)
Aceste mutări violente ale frontierei au avut drept consecințe dislocări masive de populație, crime în masă, purificări etnice – fenomene care au afectat profund atât viața de zi cu zi a populației. Convenția de Armistițiu, semnată de România și Puterile Aliate, la 12 septembrie 1944, a restabilit în mod oficial frontiera dintre România și URSS așa cum fusese stabilită la 28 iunie 1940. Sovieticii au securizat frontiera cu România într-o manieră care i-a făcut pe unii istorici să declare că pe Prut a fost instituită o adevărată Cortină de fier, cu rolul de a rupe orice legătură a Basarabiei de restul României. Au fost construite garduri de sârmă ghimpată, cu instalații electrice de semnalizare, au fost ridicate turnuri de observație, iar prezența patrulelor de grăniceri trăda o militarizare excesivă.

Românii de o parte și de alta s-au împăcat greu cu noua frontieră, care îi despărțea de rudele de dincolo. În anii 1946-1948 s-au înregistrat numeroase cazuri de treceri ilegale de frontieră, mai ales în zona Oroftiana-Pomârla. Cei mai mulți treceau din URSS în România pentru a veni la rude, dar și pentru că foametea instrumentată politic începuse să fac victime tot mai numeroase. Și din România au trecut în URSS. Pe cei mai mulți de pe malul drept tot foametea i-a împins să-și riște viața și libertatea, doar că aceștia nu au aveau de gând să rămână în ”raiul” sovietic. În cele mai multe situații, furau animale sau cereale și le treceau Prutul pentru a-și hrăni familiile.


                                                                   (sursa: The National Archives Londra)
Acesta este contextul primilor ani din viața eroului din acest reportaj. Când se gândește la anii copilăriei, Mihai Crețu, născut pe 2 noiembrie 1943, pomenește prima dată de creionul lui Stalin, care a furat României câteva comune din jurul târgului Herța, parte a fostului județ Dorohoi. Între satele peste care a trecut dunga groasă de cărbune, s-a numărat și Hreațca, satul natal al personajului nostru, care, peste noapte, a devenit teritoriul al unui alt stat. O linie trasă pe o hartă la scară mică și mii de destine schimbate pentru totdeauna. Dramele acestor oameni trebuie cunoscute, pentru că au marcat istoria noastră.



Părinții și bunicii lui Mihai Crețu își duceau traiul liniștit, în acest sat din nordul Moldovei, până în momentul în care viața le-a fost întunecată de înțelegerile mai marilor vremii. Bunicii de pe mamă, Butnaru Constantin și Elena, au fost incluși pe lista „elementelor antisovietice” și deportați în Siberia. Bunica, fiind femeie gospodină a fost luată de un ofițer al lagărului să aibă grijă de copiii săi, ceea ce a salvat-o de la regimul istovitor impus de sovietici deportaților. Bunica avea să-și revadă satul natal după 13 ani, bunicul nu a mai apucat acest lucru, murind în Tiumen, un oraș din Siberia, în apropiere de Ekaterinburg. Tatăl, Alexandru Crețu, a fost încorporat în Armata Română și trimis pe front în vara lui 1943. Astfel, la momentul nașterii sale, o bună parte a familiei fusese împrăștiată prin diferite colțuri ale Rusiei: „Mai rămăseseră în Hreațca mama, sora ei, sora lui tata, fratele său care avea 14-15 ani. Când au putut, au luat și au pus toate lucrurile mai bune într-un car cu boi și au trecut în România”.

Au abandonat totul și au fugit din calea războiului, știind că odată rămași în URSS, nu îi așteptau vremuri prea bune. Dar nici anii care au urmat nu au fost prea ușori. Ajunși din urmă de soldații sovietici, au avut de îndurat noi umilințe. Le-au fost luate toate lucrurile, iar familia le-a fost separată din nou: „Au trecut [granița], dar greu, mama cu mine în brațe, până la Târgu Neamț. S-a auzit că au ajuns acolo refugiați. A venit un rus, a văzut că este adevărat, a tras o rachetă și au mai venit încă 4 ruși. Când au căutat în carul cu boi, au găsit hainele mai bune de adjutant ale fratelui mamei și asta i-a înfuriat. Ne-au confiscat toate lucrurile. Pe copii nu i-au luat, că nu aveau nevoie. Pe cele două surori, care erau în putere, le-au încărcat în vagoanele de animale cu direcția Siberia. Mama mai avea un frate, care a fost decapitat în război, de o ghiulea”.





Fără lucrurile pe care le luaseră de acasă și fără cele două surori, Maria Crețu, a decis să se întoarcă mai aproape de satul natal, dar să rămână totuși în România. S-a stabilit în satul Comănești, comuna Suharău. Avea un copil mic, de nici un an, iar singurul ajutor era cel oferit de un frate mai mic al soțului, pe care rușii nu l-au luat prizonier pentru că era prea tânăr. O familie din sat i-a găzduit pentru o lună, dar ulterior au fost sfătuiți să-și caute o locuință. A găsit o casă în care au stat cu chirie până când a venit tatăl din război. De mare ajutor a fost un frate al Mariei Crețu, Butnaru Mihai care era adjutant și care o ajuta pe mama cu bani. „După terminarea războiului el a lucrat la o unitate militară din Craiova, unde s-a și pensionat cu gradul de maior. Apoi și-a cumpărat o casă cu grădină la Slatina (Tg. Jiu), unde a și decedat. Fratele mamei ne ajuta cu bani, nefiind căsătorit, fără obligații”.

În tot acest timp tatăl era pe front și îndura ororile retragerii din stepa Kalmucă. A fost rănit când a trecut Volga iarna, apa încă nu era înghețată și doar pelerina l-a salvat de la înec. A căzut la rândul său prizonier și a stat doi ani într-un lagăr. A avut inspirația de a declara că este originar din România, din Copălău. Nu a recunoscut că de fapt era din Hreațca, localitate aflată în componența URSS-ului. Acest lucru l-a separat poate de părinți și de frați, dar l-a adus înapoi lângă soție și copil. Familia reîntregită nu a mai locuit la Comănești, s-au mutat în satul Alba, comuna Hudești, acolo unde tatăl, întors din prizonierat, a primit un post de pădurar, profesie pe care o avusese și în Hreațca. Ulterior, familia s-a mutat din nou, toate aceste greutăți nu ar fi fost prea dificil de suportat, dacă asupra lor nu ar fi planat stigmatul de „refugiați”, și chiar un anumit oprobriu din partea comunităților închise în care au ajuns: „De la Comănești ne-am mutat la Alba. Dar nu aveam casă la Alba. Și ne-am mutat la Baranca. La început a fost o perioadă critică. Nu erau nici multe case acolo. Am stat și în bordei (n.r.: îi curg lacrimile). Și am stat mult până am strâns bani ca să ne facem o căsuță. Am dus-o foarte prost. Eram batjocoriți că eram refugiați. Refugiații nu erau agreați. Eram muncitori, și erau invidioși pe noi că îi depășim”.



Statutul de refugiat a avut implicații și la nivel birocratic. Părinții nu au reușit să ia cu ei actele de identitate, astfel că au fost nevoiți să solicite documente noi. Pe noul certificat de naștere al copilului Mihai Crețu nu scria că este născut în satul Hreațca, România ci Hreațca, URSS. Pe acest motiv i s-a respins intrarea în PMR. Secretarul organizației de partid, i-a reproșat că are rude în străinătate. În armată a fost făcut membru de partid datorită unui maior, care l-a apreciat și care nu a mai ținut cont de faptul că în buletin scria că era născut în URSS.

Părinții și-au dorit ca singurul lor băiat să rămână aproape de ei. I-au propus să se facă croitor. A încercat, dar nu i-a plăcut. A absolvit liceul și ulterior a lucrat ca și contabil. Nu s-a depărtat prea mult de profesia tatălui, pentru că mai bine de patru decenii a fost angajat al Ocolului Silvic Darabani: „30 de ani am fost contabil șef.  Am știut să muncesc, în primul rând. Am 52 de ani lucrați pe cartea de muncă. Din doi în doi ani mi se mai adaugă 35 de lei impozabili la pensie. Acum lucrez cu jumătate de normă. Dau bani la stat. Am muncit cinstit în viață. Am ținut 4 evidențe contabile până în 2013, când am hotărât că sănătatea are prioritate. Îmi trebuie bani, dar nu-mi mai trebuie…”



Viața familiei Crețu și-a urmat cursul firesc, în Baranca, satul ascuns de păduri. Însă gândul părinților Alexandru și Maria a rămas mereu la satul natal, un sentiment pe care l-au transmis și copiilor lor. De altfel, verișorii au reluat legăturile, după ce vitregiile comunismului s-au mai domolit. Unul dintre acești verișori a fost director de școală în Hreațca, iar soția lui profesoară de franceză. Mihai Crețu a vizitat locul de baștină imediat ce autoritățile românești și sovietice au permis rudelor, de o parte și alta a graniței, să se viziteze. Și-a dus și copiii să vadă acele meleaguri, să se întâlnească cu rudele lor, să descopere familia lărgită. Și rudele din Hreațca au venit și i-au vizitat în România înainte de 1989. Și pentru a marca într-un fel anii evenimentele care l-au despărțit familia, Mihai Crețu s-a fotografiat, în 1973, împreună cu un verișor din URSS, venit în vizită la el, lângă o bornă de graniță, un simbol al istoriei nedrepte care le-a marcat destinul De altfel, locuind pe malul Prutului, gândurile sale zburau adeseori peste graniță, acolo unde se aflau „ai lui”.



Istoria nu o mai poți întoarce, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunți la dreptul de a primi unele recompense pentru pierderile pe care le-ai suferit. Așa a gândit și Mihai Crețu atunci când a decis să ceară despăgubiri de la statul Ucrainean pentru gospodăria și bunurile lăsate acolo de părinții săi. „Am întocmit documentația pentru despăgubire, cu mai mult de 10 ani în urmă. Am fost despăgubiți pentru terenul agricol, casă, bunuri. Am avut și 2 ha de pădure, dar nu mi-au dat nimic pentru pădure. Bica a dat cui a dorit ea. Am angajat o avocată din București, originară din Havârna, care a perceput comisionul de 10% din ce am obținut de la ei. Este o sumă importantă, pe care am împărțit-o frățește în patru”.

Astăzi, la cei 78 de ani ai săi, Mihai Crețu își dorește cel mai mult să se termine pandemia pentru a putea merge din nou la rudele rămase „dincolo”, în satul de peste granița trasată de Stalin și Molotov. Cel care în 1944 era unul din numeroșii copii care împreună cu părinții lor au luat calea refugiului, astăzi își dorește ca, atât cât îl mai țin puterile să mai vadă o dată locuirile în care s-a născut: „Mă duc să-i mai văd, cât mai pot mișca. Că într-o zi nu mai mișcăm nici noi. Noi suntem ultimele legături, toți ceilalți au murit. Ne mai descărcăm sufletele.... LA MULȚI ANI, DOMNULE CREȚU! (Alexandru D. AIOANEI, Lucian BĂLĂUCĂ)








Te-ar mai putea interesa si:  Mihai CretuURSS
10:26 pm Luni, 01 Noiembrie, 2021

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Cele mai frumoase colindătoare prezente la festivalul de datini și obiceiuri de iarnă de la Darabani, La mulți ani!

Sondaj
Vă vaccinați împotriva coronavirusului?

   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare