Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 7 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai puterea ș... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

Cristian George Hrib: „Nu cred ca vreodata nu o sa fiu acasa la Darabani



Dărăbăneanul Cristian George Hrib este în prezent cercetător ştiinţific la Universitatea Magdeburg din Germania după ce a activat în acelaşi domeniu 8 ani la Universitatea Tehnică Braunschweig, unde în 2006 a obţinut titlul de doctor în chimie. În 1990 a terminat Şcoala Generală nr.1 din Darabani unde i-a îndrumat primii paşi înv. Tamara Pintilie şi i-a avut dascăli pe Elena Ciubotaru şi Victor Barbacariu. Între 1990 şi 1994 urmează cursurile Liceului Teoretic Darabani unde l-a avut diriginte pe Costică Ceică şi îi mai aminteşte ca profesori deosebiţi pe Neţica Arnăutu, Manuela Ceică, Chirica Puşcaşu, Constantin Bejenaru şi Dinu Călinescu. Cristian George Hrib a absolvit Facultatea de Chimie din cadrul Universităţii “A. I. Cuza” Iaşi, este autorul a peste 60 de articole ştiinţifice şi a două cărţi (una în coautorat) şi a participat la peste 20 de conferinţe internaţionale.

La mijlocul lunii lui cuptor, profit de prezența lui Cristian George Hrib acasă, la Darabani, pentru a-l provoca să-și spună povestea lui cititorilor Darabaneni.ro. Cu toate că îmi este vecin, nu am avut contacte anterior, în primul rând datorită diferenței de vârstă. Depănarea amintirilor a început fără emoții. Am în față un om care iubește tot ce îl leagă de Darabani, de la prietenie, la locuri, întâmplări, profesori etc. Vine în fiecare an în orașul natal, printre altele și pentru fiul său, pentru ca acesta „să nu uite de unde vine” și consideră că Darabaniul va fi pentru el mereu „acasă”.

Propun ca discuția noastră să curgă regresiv, de la contemporaneitate să coborâm apoi ușor spre anii de școală, copilăria, prietenii, etc. Care a fost parcursul profesional al celui pe care prietenii îl cunosc drept Ghighi Hrib?

Am făcut Facultatea de Chimie la Iași, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Dacă aș fi terminat Politehnica, eram inginer chimist, așa sunt licențiat. În Germania este o diferență mare între cele două profesii. Inginerul chimist știe mai multe pe partea tehnică: aparatură, instalații, pe când chimistul simplu, licențiat, se ocupă mai mult cu substanțele. El face în laborator diferite reacții la o scară mică, iar inginerul vine și le face la o scară mai mareși,  se gândește cum să implementeze reacția în industrie. În 1995 am intrat la Facultate, în 1999 m-am dus să dau examen la master, așa era atunci, se dădea examen. Am intrat la secția de chimie organică. În paralel, am primit și ordin de recrutare. Am dat toate testele și le-am spus că dacă nu intru la master merg în armată, dar am intrat și nu m-am mai dus. Atunci, în 1999, a fost, dacă nu mă înșel, primul an în care s-a putut pleca la universități din Europa prin programe Erasmus-Socrates.



Prima dată au plecat în Franța și Germania niște colegi cu un an mai mare decât mine. În Germania principalele legături care le avea Universitatea din Iași erau cu Universitatea din Konstanz. În anul următor au fost stabilite și contacte cu Universitatea din Braunschweig, la 70-80 de kilometri de Hanovra. După un an de master la Iași am ajuns în 2000 la această universitate. Mai studiase aici Adrian Constantinescu, fiul unui profesor de la noi din facultate, care mi-a recomandat să merg acolo. Am stat acolo un an, am terminat masterul început la Iași, între timp învățând și germană. La Iași învățasem un pic de engleză și germană, dar nu era suficient, mai ales că acasă la liceu am făcut franceză și rusă.

După ce am susținut examenul de diplomă la Iași, eram pe punctul de a obține o bursă la o firmă mare din Germania. Dar odată cu atentatele de la 11 septembrie, toate firmele au sistat cheltuielile în cercetare neobligatorii. Pe 1 ianuarie 2002 am început doctoratul la aceiași universitate unde am făcut și un an de master, cu o temă de chimie organo-metalică. În Germania, toți profesorii sunt plătiți la fel, dar cei mai bine cotați primesc mai multe locuri pentru doctorate iar cei puțin mai slab cotați primesc locuri mai puține. Cât faci doctoratul ești plătit de Universitate pentru poziția pe care o deții în cadrul proiectului profesorului coordonator. Pe lângă acestea profesorii mai cer finanțare pentru proiecte și de la o instituție care se ocupă de susținerea oricărui tip de cercetare.

Mă consider un produs al școlii de chimie ieșene


 
După doctorat ați rămas în Germania…

După doctorat, am rămas la aceeași Universitate. În chimie, atunci când ai un produs nou trebuie analizat prin diferite metode pentru a demonstra că tu ai realizat compusul respectiv. Una dintre acestea este analiza cu raze X (cristalografia). În timpul doctoratului, m-am ocupat la noi la Universitate și de acest lucru, analiza cu raze X. Lucrul cu acest aparat nu era foarte ușor și nu putea orice doctorand să-l facă. Eu am primit sarcina să analizez toate substanțele, compușii care se realizau în grupul nostru. În 2006, la finalul doctoratului, un profesor care venise nou mi-a propus să rămân la aceeași Universitate până găsesc altceva, și să fac pentru grupul lui,analiză cu raze X. În 2009 m-am mutat la Universitatea din Magdeburg. Aici, pe lângă activitatea de cercetare a mai apărut o provocare. Fiind doctoranzi puțini, am fost nevoit să fac ore cu studenții, seminarii şi practică.

Dacă activezi într-un institut de cercetare faci numai cercetare, dar la cele mai multe dintre universități, doctoranzii, cei care fac cercetare, țin și ore cu studenții pentru că sunt foarte multe și nu are cine să le facă. În Germania nu există grade universitare. Eu am terminat doctoratul și oficial sunt cercetător științific. Pentru a ajunge profesor universitar este nevoie să mai susții un fel de examen care se cheamă habilitare. Aproape că mai susții un doctorat.

Cât timp ați stat în Germania, ați mai ținut legătura cu mediul universitar ieșean? Ați primit propuneri de întoarcere?

Nu! Foarte bine m-am împăcat în Iași cu domnul Lucian Bârză, care acum este conferențiar la Facultatea de Chimie din Universitate. Când eram eu la master, el era lector și mi-a fost profesor coordonator. Apoi, el a venit cu o bursă Humbolt în Brawsvanigh. De atunci el vine în mod constant și face câte două luni de cercetare în Germania. Nici nu am întrebat dar nici nu erau locuri. Am avut colegi sau prieteni foarte buni și care nu lucrează la Universitate. Nu prea sunt bani, peste tot se mai desființează posturi în învățământ, chiar și în Germania. Înainte de 1990, instituția de învățământ din Magdeburg nu era universitate. Când, după reunificare, au fost create landurile din fosta Germanie Democrată, acest oraș a fost desemnat drept capitală a landului Saxonia-Anhalt.

Imediat după aceasta a fost înființată și Universitatea. Mă consider un produs al școlii de chimie ieșene. Acolo este baza a tot ce-am învățat. Mai multă teorie decât practică, dar asta e nu că nu s-ar fi vrut, dar nu era cu ce. Erau puțini doctoranzi, profesorii nu aveau timp, erau mereu în laboratoare. În Germania nici un profesor nu stă în laborator, ei se ocupă mai mult cu treaba asta de management, conduc, coordonează proiecte, țin cursuri.

“Faptul că directorul este influențat politic nu este bine pentru educaţia copiilor”

Propun acum să coborâm spre anii de liceu. Ați fost elev al liceului din Darabani? De unde pleacă dragostea pentru chimie?

A fost foarte frumos la liceu. Toți patru ani domnul Călinescu a fost director iar domnul Ceică director adjunct. Acum la fiecare alegeri se schimbă directorul. În felul acest nu se pot face multe lucruri constructive. Faptul că directorul este influențat politic nu este bine pentru educația copiilor. Da, am făcut liceul în Darabani, a fost foarte frumos. Dragostea de chimie pleacă de la dorința mea de a deveni medic. Mi-am dorit în anii liceului să devin medic. Atunci, la Medicină, era o concurență foarte mare. Examenul de admitere era greu și implica o pregătire intensă la chimie, fizică și biologie. Chimia am făcut-o la liceu cu domnul Arnăutu. Doamna Arnăutu era profesoară de română. Domnul era foarte liniștit, dar doamna, eu nefiind prea eram bun la română, mi-a aplicat unele corecții.

Atunci nu înțelegeam ce înseamnă să ai niște profesori care să te mai aducă cu picioarele pe pământ. Fizica o făceam cu doamna Ceică, matematica cu domnul Ceică care mi-a fost și diriginte. Era un om deosebit. La biologie am făcut cu domnul Ciobanu. Era așa o modă atunci, că dacă vrei să dai la Medicină trebuie să te pregătești privat. Nu este ceva anormal, chiar și în Germania se practică. La biologie și la chimie am făcut pregătire la Botoșani. La chimie cu doamna Oprișanu, dacă nu mă înșel fiul ei a fost director la Direcţia de Sănătate Publică Botoşani. Nu era ușor, orele de pregătire erau duminica, plecam la Botoșani cu autobuzul de 4:30 care era atunci. Atunci erau puține mașini și stăteam foarte mult până găseam să mă ducă cineva până la Dorohoi și de acolo apoi la Darabani. În 1994 am dat le Medicină și nu am luat. Am stat un an acasă, am luat șomaj și am învățat pentru a mai da încă odată în 1995. Nici anul următor nu am luat. Cu notele de la chimie și fizică m-am dus la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” la Facultatea de Chimie și am mai dat un examen la matematică. Am intrat la secția de chimie-fizică și cred că a fost mai bine pentru mine, acum gând mă gândesc cred că nu eram făcut pentru a fi medic.

Prietenii „de sânge”: Dan Zaharia, Costel Lupaşcu, Silviu Barbacaru, Răzvan Lazăr
   
Ce cercuri de prieteni ați avut, în jurul cărora s-au creat legende, amintiri, întâmplări care vă amuză și astăzi, când vă întâlniți peste ani?

În Darabani am stat prima dată la bloc. Pe aceeași scară stătea familia Zaharia, părinții lui Dan Zaharia. La un bloc vecin locuiau părinții lui Costel Lupașcu, Silviu Barbacaru și Răzvan Lazăr. Cu ei am crescut de mic. Nu țin minte de când sunt prieten cu ei dacă am crescut împreună de mici. Cu ei am fost și coleg la școala primară și la gimnaziu. Cu Răzvan am fost și la liceu. Costel cu Dan și cu Silviu au plecat la Botoșani. Primul a venit înapoi în clasa a X-a, iar ceilalți doi în clasa a XI-a. Cu toții mă vizitez și acum de fiecare dată când vin în țară. Nu am prieteni de facultate. Acolo, după ce termini, fiecare pleacă în treaba lui, cu familia și grijile sale. Aceștia sunt un fel de prieteni „de sânge”, nu am cum să-i uit.

Dacă suntem la acest capitol al copilăriei aș vrea să amintesc de doamna învățătoare Pintilie. Chiar dacă, de mic, părinții reprezintă un model, învățătoarea și învățătorul te marchează ca om, după mine. Pentru mine a contat foarte mult că doamna Pintilie a fost foarte calculată și calmă. Niciodată dumneaei nu ne-a dat o palmă sau o riglă la degete, a arătat că se poate și fără astfel de practici.

Dincolo de familie și prieteni, deși poate acestea sunt lucrurile cele mai importante, ce altceva vă mai leagă de Darabani de acolo din Germania?

Acasă, când vin prima dată, mă gândesc la părinți, este normal, ei ne așteaptă de fiecare dată cu drag. Și de Iași mă leagă foarte multe. Acolo am studiat, merg cu plăcere aproape de fiecare dată când vin acasă. Ce mă leagă de Darabani este greu de spus. Nu știu, târgul acesta așa cum este el, poate mai dărăpănat, poate construit nu așa cum ar trebui. Anul trecut era foarte urât cu spitalul desființat, acum am fost și am văzut din nou că este spital, am văzut medici, persoane internate este altceva. Am văzut că se reface strada din centru, nu o mai prind că voi pleca repede, dar e bine că se mai face câte ceva, mai ales la infrastructură pentru că toată lumea este nemulțumită.

“Aici este orașul meu, aici am crescut și îmi iubesc orașul...Eu merg pe drumurile astea de 3-4 ori pe an, nu prea am dreptul să mă plâng, cei care merg în fiecare zi sunt îndreptățiți să fie nemulțumiți”



Diferența de stil de viață, de mentalitate, vă obligă să vă adaptați mereu când veniți acasă și când vă întoarceți în Germania?

Dacă vii cu avionul din Germania, contactul cu România este brusc și parcă este mai greu să te adaptezi. Dar dacă vii cu mașina, ușor, ușor, dintr-un capăt în altul al țării te obișnuiești. Nu am niciodată probleme să mă simt bine în Darabani. Aici este orașul meu, aici am crescut și îmi iubesc orașul. Mereu este aceeași discuție despre infrastructură, străzi sau altele, dar eu știu ce mă așteaptă. Dacă strada este mai rea, asta e, dacă nu îți place nu veni, pe mine nu mă interesează. Așa sunt drumurile mai rele mai bune, eu tot vin la Darabani. Eu merg pe drumurile astea de 3-4 ori pe an, nu prea am dreptul să mă plâng, cei care merg în fiecare zi sunt îndreptățiți să fie nemulțumiți. Dar nu asta e o problemă. Orașul este frumos, sunt foarte mulți copii, am văzut zilele acestea. Sunt prieten bun cu Cristi Chiriac, și mai văd când pune poze pe facebook cu elevii și văd tineri frumoși, iar soția lui a reușit niște performanțe extraordinare la concursuri cu elevii, ceea ce e foarte bine. Mereu am citit la voi în ziar despre rezultatele elevilor de aici. Munca aceasta de profesor în mediul preuniversitar este foarte solicitantă pentru că lucrezi în primul rând cu tinerii care nu sunt îndeajuns de maturi și care se lovesc mereu de problemele inerente vârstei.


 
Puteți face o comparație între mediul universitar românesc și cel din german, nu doar din perspectiva statisticii ci mai ales din punct de vedere al calității umane atât a studenților cât și a profesorilor, al dăruirii față de meserie?

În primul rând, la noi, cea mai mare problemă este partea materială. Foarte mulți copii buni nu pot să studieze pentru că nu-și permit pur și simplu financiar. Facultatea implică foarte multe cheltuieli. În Germania, dacă un copil termină liceul și nu are posibilitatea să meargă la facultate, face o cerere către stat la care atașează veniturile părinților. Dacă se consideră că părinții nu au venituri suficiente, atunci tânărul primește câte 500 de euro pe lună, care asigură minimul existențial pentru o persoană. Totuși acești bani nu îi primește gratuit. Atunci când va avea venituri proprii, tânărul va returna banii înapoi, eșalonat, într-o perioadă de câțiva ani fără nici o dobândă.

Vara ai posibilitatea să lucrezi, poți să muncești și în timpul studiului, dacă pe lângă cei 500 de euro mai câștigi 200 sau 300 este foarte bine. Într-un fel, în Germania fiecare student are asigurat minimul existențial. Acest lucru este foarte important deoarece ai o liniște care îți permite să te concentrezi mai mult pe studiu. La noi nu există acest lucru, problemele sociale perturbă activitatea de învățare. Nu poți să faci nimic, nu poți să te concentrezi pe școală pentru că nu știi dacă mâine ai ceva să mănânci sau nu. În aceste condiții, nu poți să dai randament și nici să faci cu dragoste ceea ce faci. Evident, sunt mulți și aici dar și în Germania care vin la facultate să se plimbe, părinții le dau bani, ei nu fac nimic, vin un an-doi la școală, la cursuri și apoi renunță.

Pe de altă parte, sunt și din cei care vin, stau un semestru, văd că nu au treabă cu chimia și se reprofilează pe altceva. Orice meserie trebuie să o faci cu plăcere. În plus, nu trebuie să studieze toată lumea, mai puțini tineri fac facultate în Germania decât în România, acolo mulți nici nu au Bacalaureat, fac zece clase apoi învață o meserie la școli profesionale și după care câștigă foarte bine. Important este să-ți placă ceea ce faci și să o faci bine. Asta este problema la noi, bursele sunt mici, nu primește toată lumea. În Germania foarte mulți studenți lucrează la hipermarketuri part-time. Dacă nu câștigi mai mult de 8 000 de euro pe an acolo, nu plătești nici un impozit, iar acestor magazine le convine să lucreze cu studenți care reprezintă mai mult de 50% dintre angajați.

Cum se împacă viața de familie cu cercetarea?



Se împacă foarte bine. Soția este din Botoșani, a terminat la Iași la Facultatea de Informatică Colegiul de Birotică. Apoi la Suceava a obținut o licență în engleză și franceză. La început a fost foarte greu, un an a trebui să învețe germană intensiv, iar acum lucrează ca și ghid turistic la Wolfsburg pentru Volkswagen. Petru o perioadă de trei ani a fost foarte greu, deoarece noi stăteam în Braunschweig, copilul rămânea acolo la grădiniță, eu făceam naveta 100 de km la Magdeburg, iar ea 30 de km la Wolfsburg. Ca și familie, pe zi patru ore pierdeam pe drum. Acum, de doi ani, stăm în Wolfsburg, ea merge cu bicicleta la muncă, iar naveta fac doar eu. Când copilul era la grădiniță, era ușor deoarece aceasta era în clădirea unde soția mea avea biroul. De anul acesta va fi un pic mai greu. Tudor începe școala, dar baza tot pe ea rămâne pentru că este pe loc.

Cred că natura profesiei nu vă lasă să vă gândiți la o întoarcere în țară în viitorul apropiat...

Cum să spun, în primul rând ai familia. Eu nu pot să vin singur în România, trebuie să venim toți și e cam greu să convingi să se întoarcă, cu toate că în Iași mie mi-ar plăcea foarte mult să stau. Mi-ar plăcea să stau și în Darabani, poate cândva am să vin să stau aici la tata acasă dar nu în viitorul apropiat. Unde aș putea să lucrez eu în Darabani ar fi la Liceu, dar aici posturile sunt ocupate fiind toți tineri. Nu ar fi în mod obligatoriu un regres. Didactic aș face același lucru, nu aș mai putea face cercetare, dar nici la Iași nu aș putea să fac aceste analize cu raze X pentru că nu sunt aparatele necesare.

Făcând apel și la experiența comună, v-aș provoca acum la o discuție despre bunici și despre viața în satul bunicilor.

Chiar zilele trecute am fost pe acolo, pe la mormintele bunicilor pentru că ei nu mai sunt. Bunicul a murit în 1988, iar bunica în 2009. Acum tata a descoperit în cimitir și mormântul bunicului său care a trăit din 1882 până în 1947. Mai am o mătușă în satul Cuza-Vodă și merg acolo de fiecare dată când vin acasă. Era foarte frumos, acolo am crescut cât am fost mici. Am mers și pe jos și chiar cu sania iarna. Acolo hramul era pe 21 noiembrie, și o dată când eram mai mic am mers cu tata cu sania pe o zăpadă mare, abia trăgeau sania și asta doar ca să mănânci niște sarmale. Vara mergeam cu bunica la câmp. Dacă era vreun pom stăteai la umbră, dacă nu, în soare. Nu-mi aduc aminte să fi prășit și eu, dar o însoțeam pe bunica. În schimb, am mers la prășit cu școala la generală, cum era înainte de 1989. Ne trezeam de dimineață, mergeam cu tractorul, nu cu autobuzul cu aer condiționat. La bunica vara făceam mâncare la bucătăria de vară afară, în curte și mâncam mămăligă cu brânză și era foarte bun. Acum sunt alte condiții și  nu vorbim de Germania, aici la noi câte case frumoase, noi s-au făcut, drumurile sunt stricate, dar lumea în general a construit frumos, își face condiții cât mai bune. Când eram copil, mai mergeam și la film. Erau două filme pe săptămână și mergeam destul de des, inclusiv erau matinee, sau vineri după masă la ora patru mergeam la film cu jumătate de preț.

Ați renunțat vreodată la un concediu în străinătate pentru a veni acasă?

Concediul meu este să vin la Darabani. Am mai fost și în alte țări, dar din 2000, de când sunt în Germania, în fiecare an vin acasă. Doar o singură dată, în 2006, când eu terminasem doctoratul și nu eram foarte sigur de ce voi face mai departe iar soția mea era însărcinată. Dar în acel an am simțit că ceva a lipsit. Eu când vin aici nu mă odihnesc, alerg, mă văd cu un prieten, doi, mă duc pe la Iași, cu fratele meu sau cumnatul, pe la Miorcani, la mătuși, la nași, nu este ca și cum ai merge la mare și doar stai. Cu toate acestea, îmi încarc niște baterii. Ajung înapoi, vine Crăciunul, iarna, iar după februarie sau martie încep să mă gândesc că la vară iar plec acasă, la Darabani. Teoretic, eu și soția avem câte 30 de zile lucrătoare de concediu, dar nu le poți lua pe toate odată, maxim 20 de zile am avut. Mai mergeam la mare în Italia în septembrie dacă în iulie veneam la Darabani, dar anul acesta vom sări peste, deoarece pe 10 august copilul începe școala și atunci nu vom mai putea pleca. Dar cum vă spuneam, vin în fiecare an aici în primul rând și pentru fiul meu pentru ca el să nu uite de unde vine, și să vadă care-i sunt originile.

“Nu mai scapi de moldoveni, oriunde ai fi :)”

A fost greu ca român să vă adaptați în Germania?

În Germania ești judecat în primul rând pentru ceea ce faci. La doctorat deja aveam ore cu studenții, niciodată cineva nu mi-a spus că suntem niște hoți și ce caut eu acolo. Ești respectat prin ceea ce faci, profesional. Am acolo prieteni care lucrează, toți sunt serioși, eu nu cunosc nici un hoț. Te duci la magazin și ceri ceva în engleză, sau mai cu accent și îți zâmbește, dar te servește frumos. Lumea este un pic mai veselă prin prisma confortului social care există. Sunt și acolo lipsuri, de exemplu nici acolo nu au toți copiii locuri la grădinițe. Nici copilul nu a avut probleme și nici nu am fost refuzați pentru că eram români. Toți prietenii pe care îi avem acolo sunt români. Am fost o comunitate de români puternică când veneau foarte mulți la studii prin aceste burse. Mulți plecau după 6 luni, alții peste un an, unii rămâneau. Aproape în fiecare an, în noiembrie de Sfântul Mihail făceam câte o petrecere cu aproximativ 30 de persoane. După ce venea lumea din vacanță primul chef era cel al românilor. Făceam grătare pe balcon. Acum mulți au plecat în alte părți ale Germaniei.



Ce vreau să precizez, că oriunde mergeam, dădeam peste foarte mulți moldoveni cu facultatea la Iași. Avem prieteni o familie de bănățeni și una în care băiatul este din Craiova iar fata din Suceava. În orice formulă ne-am întâlni, oricum suntem mai mulți moldoveni. În 2003, când eram doctorand am fost la un stagiu în Italia la Cagliari pe insula Sardinia. Am fost cazat la cămin, am ajuns acolo de la recepție m-au trimis la cameră și mi-a spus că este de trei persoane dar eu am patul meu. Am urcat acolo, m-am cazat, iar unul din ei m-a întrebat dacă sunt român, am spus că da și apoi am descoperit șapte români acolo. Prin intermediul lor am cunoscut studenți italieni, belgieni, ieșeam cu ei mereu seara, a fost frumos. Nu mai scapi de moldoveni oriunde ai fi. Am călătorit mult în timpul doctoratului. Am avut noroc de profesorul coordonator care ne trimitea peste tot cu prezentări, postere la diverse conferințe.

Cu ce gânduri reveniți în Darabani în fiecare an? La final vă rugăm să lăsați și un mesaj pentru cititorii site-ului Darabaneni.ro.

Cu ce gânduri revin în Darabani…? Mereu cu gânduri de dragoste pentru oraș, pentru familie, pentru că acasă revin întotdeauna pentru părinți, în primul rând, apoi pentru prieteni. Dar evident, nu doar pentru mama și tata, vii acasă și pentru ceilalți, întâlnești oameni cunoscuți, mai stai de vorbă. Eu vin acasă, acesta e gândul. În Germania avem casa noastră, băiatul nostru este născut în Germania, pentru el acolo este casa lui. El vine aici la bunici. Și aici mă simt acasă dar și în Germania pentru că acolo este al meu, acolo se simte copilul meu acasă, aparțin și de locul acela cu toate că de acesta sunt mai legat. Aceasta este o translatare care se produce în timp, dar nu cred că nu o să fiu acasă aici la Darabani.

Foarte important, nu aș vrea să închei fără să amintesc asta. La liceu aveam colegi din Concești, Bajura, Păltiniș, Grivița, acum nu le mai știu numele dar ei veneau în fiecare zi pe jos, acum fac naveta cu mașina o oră, dar ei veneau pe jos și nu îmi aduc aminte să fi întârziat vreodată. Nu am mai ținut legătura, dar ei veneau pe jos, iarna, vara și aveau note bune, învățau. Vreau să-i asigur de tot respectul meu pe colegii care veneau pe jos, mai ales că aveam ore cu domnul Bejenaru la istorie, care muta ora de la 13 la 7 dimineața. Toți au făcut școala, au luat Bacalaureatul, nu ca acum văd procente de 50%. Atunci toți promovam acest examen, dar nu era nota așa de importantă, luai cât știai. Când plec la muncă în fiecare zi nu mă mai plâng cât de mult am de mers, deoarece mă gândesc la ei că patru ani de zile, zi de zi, au făcut naveta pe jos la liceu.

Este foarte greu să spui ceva în asemenea situații. În primul rând vă felicit pe voi cu site-ul vostru, de fapt cu site-ul nostru, pentru că deja nu mai este doar al vostru, ci al dărăbănenilor de pretutindeni. Este important pentru că mai vezi o știre, o poză, de exemplu am văzut o imagine despre cum se face drumul, foarte bine, mai citeşti ceva despre Consiliul Local, iar e foarte bine. Fiecare dărăbănean să încerce să fie mulțumit cu ce are și dacă vrea mai mult, să învețe, să încerce să facă mai mult, dar să nu fie răutate. De ce această răutate că unul are și eu nu am, că acela fură și eu nu fur, poate nu fură chiar toată lumea, să încerce să vadă că se poate și prin forțe proprii sau muncă cinstită. Tot timpul este loc de o casă mai mare, de o mașină mai frumoasă, dar trebuie să învățăm că se poate trăi și cu mai puțin. (Alexandru D. AIOANEI)





Te-ar mai putea interesa si:  darabaneniCristian George Hrib
5:28 pm , 28 Iulie, 2013

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Miză nu, suspans ioc...ca la un meci amical de Liga a V-a.

Sondaj
Cum vedeți implicarea omului de afaceri Victor Mihalachi (Victor Construct) ca finanțator principal al Sănătății Darabani?

   
   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare