Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 11 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai p... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

INTERVIU Prof. Liviu Hutanu, scoala de ieri si de azi



Liviu Huţanu, fiul renumitului profesor Neculai Huţanu, este în prezent profesor de biologie la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Botoşani, după ce a petrecut în Darabani aproape un sfert de secol. Paradoxal, profesorul pregăteşte elevii pentru Facultatea la care el nu a reuşit să ajungă, chiar dacă a dat de trei ori examen de admitere, Medicina
. Cadrul didactic a acceptat să vorbească pentru Darabaneni.ro chiar în ziua în care mama sa, Maria Huţanu, ar fi împlinit 75 de ani. De asemenea, prof. Huţanu va sărbători pe data de 10 decembrie împlinirea a 48 de ani.

La mine este o situaţie specială. Părinţii mei aşteptau un copil şi când colo, s-au născut doi. Am şi o soră geamănă, Iustina. Mama era însărcinată în luna a şaptea şi a mers la medic la un control, la Darabani. Atunci nu prea erau medici, situaţie care, din păcate, se repetă şi acum.

Cred că, totuşi, era mult mai bine atunci. Cel puţin exista Spitalul Orăşenesc. 

Da. Ginecologul i-a spus mamei că nu îi mai dă drumul acasă (mama avea o problemă cu inima). „Mata ai doi căcăcioşi, am auzit două bătăi” i-a transmis doctorul mamei. În noaptea aia a şi născut, la 7 luni. Din cauza asta, am avut doar 1,650 kg. Doctorul i-a zis: „Am o veste bună şi una proastă: fata are şanse (sora mea a avut 1,950 Kg), băiatul e prea mic şi nu o să supravieţuiască. Trebuie să fii fericită (mama mai avusese un copil care se născuse mort). Am stat în incubator, am fost internat vreo jumătate de an în spital, până am ajuns la greutatea normală. La Darabani nu era spitalul, era doar o casă de naşteri; şi ăsta a fost începutul. Eram doar un copiluţ de 1,65 Kg.

Aveţi o imagine-souvenir a copilăriei d-voastră pe care ne-o puteţi relata?

Eu am locuit pe o străduţă cu câţiva vecini, s-au mai schimbat o parte dintre ei, dar copilăria mea se leagă de străduţa aceea, Mihai Eminescu. Când mă gândesc la Darabani, primul lucru pe care-l văd este străduţa aceea, care se termina undeva într-o grădină. Acolo mi-am petrecut cea mai mare parte a celor 25 de ani cât am stat în Darabani. Asta e prima amintire care îmi vine în minte: străduţa aceea. Era ca un fel de microclimat, acolo eram cu toţii prieteni, unul cu altul, copii de vârste apropiate. Am fost recent în Darbani şi, trecând pe acolo, am văzut că s-a schimbat atât de mult, încât parcă nici n-am mai recunoscut-o. Erau nişte case care se chemau blocuri, dar de fapt, ele nu erau blocuri, erau un fel de duplex-uri, adică trăiau două familii într-o casă, care era construită în oglindă. Curtea era împărţită în două şi aveai perete în perete un vecin, exact ca la bloc. Erau nişte case din chirpici, cu WC în curte, cu fântână, condiţiile erau exact ca la ţară.

Reveniţi des în Darabani?

Mai merg în Darabani, dar nu foarte des, pentru că rude nu mai am deloc acolo. Părinţii meu nu erau dărăbăneni get-beget. Ei au locuit acolo, dar erau din nişte sate de lângă Smârdan şi Lişna. Tata a fost repartizat la liceu acolo şi nu aveam rude efectiv în Darabani.

Bunicul d-voastră, preotul Eugen Lungu, a fost foarte cunoscut în zona oraşului Darabani.

Tatăl mamei a fost preot în parohia Smârdan. A trăit 96 de ani şi era ca un fel de duhovnic, un părinte bătrân la care veneau şi se mărturiseau inclusiv preoţii din Darabani, care erau mult mai tineri şi trebuiau să meargă, potrivit canoanelor lor, să se spovedească la un preot mult mai în vârstă. Datorită preoţilor care se spovedeau la el, venea şi foarte multă lume din Darabani, care îl îndrăgea. Veneau şi făceau rugăciuni, considerau că era un fel de popă de leac. Când a murit el, foarte mulţi dărăbăneni au venit la înmormântare.

Moşteniţi o parte din credinţa lui? Sunteţi un tip credincios?

N-aş spune asta, pentru că şi prin natura profesiei mele e greu să afirm că sunt foarte credincios. Nici că aş fi ateu, nu. Ar fi greu să fiu un credincios practicant, care respectă efectiv regulile şi canoanele. Şi mama era foarte credincioasă. Tata era mai puţin legat de lucrurile astea. Nici nu resping ideea, dar nici nu pot să spun că sunt un credincios practicant. Sora mea este la fel. Faţă de soţia mea, sunt avansat la acest capitol.

Tatăl d-voastră este o legendă a învăţământului dărăbănean. Pe ce credeţi că s-a fundamentat mitul Huţanu?



Este mult spus legendă. El a fost foarte legat de Darabani pentru că avea mulţi prieteni acolo. Liceul teoretic a fost, la început, un liceu bun. Primele generaţii au fost copii străluciţi, deşi erau toţi copii de ţărani, cu greutăţi. Era o dorinţă mare de a învăţa şi profesorii erau foarte respectaţi. Cei care au acceptat să vină să lucreze în asemenea condiţii, pentru că Darabaniul era de fapt o comună, chiar dacă a fost raion şi, ulterior, a devenit orăşel, erau profesori buni, foarte iubiţi de elevi. Tata avea un stil aparte, poate şi prin faptul că se comporta frumos cu elevii, vorbea foarte frumos, nu pretindea tot felul de avantaje de altă natură. Era un conviv, îi plăcea să iasă la un pahar, vorbea cu oricine, fără pretenţii. Avea prieteni din toate categoriile sociale şi oricine apela la el, tata ajuta pe toată lumea. Dar poate renumele acesta provine din faptul că era un om corect, calm, şi cu respect pentru cei din jurul lui.

Politica i-a fost fatală lui Neculai Huţanu

Singura greşeală pe care a făcut-o a fost la Revoluţie, când fiind aşa un pic mai idealist, a crezut că lucrurile se vor schimba cu adevărat şi a intrat în politică. Atunci s-au adunat oameni în faţa Primăriei şi au început să strige „Jos comunismul!”. Cineva a zis că „trebuie să punem pe cineva în fruntea FSN”. Lumea a început să strige „Domnul Huţanu!Domnul Huţanu!”. De ce, îmi vine şi mie greu să înţeleg, pentru că nu m-aş fi aşteptat. Atunci eram student, şi am auzit şi eu asta şi nu-mi venea să cred. A venit a doua zi acasă şi a spus că a fost ales să conducă FSN. Asta a fost o greşeală, faptul că a renunţat la catedră o jumătate de an cât a fost el acolo. A fost o perioadă extrem de grea, când toată lumea acuza pe toată lumea, toată lumea îţi scormonea trecutul, că ai fost comunist, ce ai făcut în ultimii 5 ani, că eşti ţărănist, că eşti cu Iliescu. Aici a făcut o greşeală care l-a costat, intrarea în politică l-a costat foarte mult. Şi-a dat seama că nu-i bine şi a revenit la catedră, dar deja cumva…

I se ştirbise imaginea sau la ce vă referiţi?

Poate şi asta, dar şi din alte puncte de vedere. În tinereţe el mai bea câte un pahar şi într-un orăşel mic, aşa se formează relaţiile între bărbaţi. Mai bei un coniac cu prietenii, mai stai la vorbă, că alte distracţii nu erau pe vremea aia. Nici acum nu sunt. Din cauza unei boli, s-a lăsat complet de băut şi vreo 15 ani nu a mai băut deloc. Timpul acesta a fost o perioadă bună din viaţa lui, pentru că, deşi liceul se transformase în liceu industrial, copiii care erau mai bunişori nu au acceptat să rămână acolo, mulţi au plecat. Au rămas numai cei care n-au avut încotro. Nu înseamnă că nu erau şi acum clase bune, dar nu mai erau ca altădată. Disciplinele socio-umane pierduseră mult din importanţă, faţă de perioada anilor ‘70, astfel că în anii ‘80 mai mult se făcea atelier. Am confecționat, probabil, kilometri întregi de garduri. Era o discrepanţă enormă între ce învăţam noi la tehnologie şi ce făceam la atelier.

Disciplinele socio-umane erau complet ignorate, erau la sfârşitul catalogului. Totul erau luat în derizoriu. Scăzând importanţa obiectului pe care îl preda, tatei îi era mai greu să se impună. Elevii nu mai erau aceiaşi, interesul scăzuse. A predat istorie, filozofie, economie politiică şi psihologie după anii ‘90. Totul era politizat. Întorcându-se la catedră, şi-a dat seama că a făcut o mare eroare că s-a băgat în chestia asta, dar asta e viaţa, omul mai încearcă şi din astea. Pentru el a fost  o surpriză plăcută faptul că oamenii l-au propus şi susţinut. A fost o reacţie sinceră, dar nu era omul potrivit pentru aşa ceva. Nu avea experienţă în administraţie. Erau probleme cu retrocedări, toţi au început să-şi ceară înapoi terenurile.

Consideraţi că acea perioadă i-a marcat tot restul vieţii?

Da. Această problemă a însemnat sfârşitul vieţii lui. A început din nou să bea, mama s-a îmbolnăvit foarte tare. Rămânea mult singur, mama era mult timp plecată pe la părinţii ei sau stătea internată prin spitale. Eu şi sora mea eram la facultate. Nu a mai făcut faţă acestor schimbări atât de rapide, era o lume pe care nu o mai putea înţelege, ieşită din tiparele pe care le ştia el. Nu doar asta a fost cauza dispariţiei lui atât de rapide. A murit la 57 de ani, era şi bolnav. Dar e clar că nu s-a mai putut adapta la ce s-a întâmplat după aceea. Perioada era foarte controversată şi cred că s-ar fi autoexclus din ea. Chiar dacă supravieţuia, nu cred că ar mai fi rămas acelaşi. Din acest punct de vedere, faptul că a dispărut mai repede a fost, într-un fel, mai bine pentru el.

5 la matematică, olimpic la biologie

Revenind la d-voastră şi şcoală, vă adresez o întrebare deja stereotipă: Ce cadre didactice v-au marcat cariera?

Am avut o învăţătoare deosebită, d-na Haivas. La liceu am avut 2 profesoare deosebite: d-na Lucia Stoian şi Gabriela Anisie. D-na dirigintă Stoian a însemnat foarte mult pentru mine, chiar dacă eu eram antimatematică, dar era o femeie deosebită, şi am primit multe lecţii indirecte de la ea. Până în clasa a X-a am încercat să învăţ la matematică, pentru că dădeam treapta, şi dacă nu luai treapta, la revedere liceu! Am învăţat mult la matematică dar cu rezultate modeste, atât mă ducea capul. După treaptă am aflat că la bacalaureat se poate da în loc de matematică fizica. Eu îmi doream să dau la Medicină, şi din momentul acela nu am mai învăţat la matematică. Într-o zi, diriginta m-a scos la tablă. Am scris ceva, dar foarte puţin, şi m-am oprit. În rest, nu am mai ştiut să fac. Ea mi-a zis: „O să-ţi pun un 5”. Dacă mi-ar fi pus 2 sau 3, nu m-ar fi deranjat. M-a făcut să înţeleg că nu făceam bine ceea ce făceam. Pe ea o păstrez ca pe un model de cadru didactic. Profesorii de matematică sunt mai rigizi, mai duri, dar d-na era o femeie deosebită. Nu pot să îmi dau seama care era valoarea ei ca profesor de matematică pentru că eu nu ştiam suficientă matematică, dar ca om şi ca diriginte m-a marcat foarte mult.

A doua profesoară a fost d-na de română, Gabriela Anisie, care era o fire complet opusă profesoarei de matematică. Era o femeie extrem de nonconformistă pentru vremea aceea, nu era genul de profesor clasic, care să fie metodic şi să înveţi de la ea plecând de la A la Z, să îţi dea cu liniuţă, să poţi învăţa foarte coerent. În schimb, deşi trecea atât de rapid de la o idee la alta, făcea nişte asociaţii foarte interesante. Ne punea să citim, şi avea o fire foarte haioasă. Mergeam în excursii la pădure, vorbea foarte colorat, ne binedispunea. Avea o cultură vastă, doar că poate că mai puţin sistematizată. Era genul profesorului din ziua de astăzi. Cumva anticipa ce va fi în viitor, nu se potrivea cu rigoarea de atunci. Poate pe mulţi îi deranja modul ei de a fi şi sunt convins că nu proceda aşa cum ar fi trebuit în unele situaţii, dar mi-o amintesc în mod plăcut. M-a ajutat foarte mult în devenirea mea. Şi astăzi mai ţinem legătura, câteodată mai vorbim la telefon, dar mai rar decât ar trebui, din păcate.

Profesorii, modele pentru elevi. Nu şi astăzi...



Pe vremea aceea era o problemă a unui model în viaţă. Profesorii puteau să reprezinte un model, per total ei au contribuit mult la educaţia noastră. Nu îmi aduc aminte cât de valoroşi erau ca profesionişti, dar ca oameni toţi erau deosebiţi. Prin asta se evidenţiază un profesor, poate să îţi spună o dată ceva ce nu ţi-ar putea spune un semestru întreg. Eram în clasa a X-a, şi m-a anunţat profesorul de biologie că o să merg la Olimpiada naţională. Mai fusesem şi în clasa a IX-a (aşa am ajuns eu, din nefericire, cu biologia..). Îi spusese şi dirigintei, în pauză. Ea a venit la oră şi a început să predea ceva cu logaritmi, a scris pe tablă un exerciţiu, iar când a venit să se uite prin caiete a văzut că eu am greşit. S-a uitat la mine şi mi-a zis la ureche: „Liviu, tu eşti un băiat deştept, am auzit că o să mergi, din nou, la Olimpiada de biologie. Ăsta e un lucru deosebit. Nu ştii să faci chestia asta?” Lucrurile acestea nu se uită. Din păcate, această situaţie nu se repetă şi astăzi. Eu, lucrând tot în învăţământ, fiind de 48 de ani tot prin şcoli, pot să fac o comparaţie între trecut şi prezent.

„Oricând poţi primi acum un telefon ca să schimbi o notă”

Liceul unde predau în prezent e un liceu valoros, cu copii buni, selecţionaţi, dar părerea mea este că în nici un caz profesorii nu mai reprezintă modele pentru elevii care au cu totul alte modele, sau  nu le au şi sunt cu totul în derivă. Dacă le au, acestea nu mai sunt profesorii, aşa cum era pe vremea noastră. Noi consideram că un profesor transmite ceva. Astăzi e foarte greu să le menţii motivaţia. Atunci elevii respectau profesorii, chiar şi pe aceia care erau mai severi şi mai duri. Astăzi, respectul elevilor e foarte greu de câştigat, din diverse motive, în principal din cauză că profesorii sunt plătiţi aşa cum sunt, nici ei nu au o motivaţie clară de a lucra, profită de faptul că părinţii au o foarte mare influenţă acum. Oricând poţi primi acum un telefon ca să schimbi o notă. Dacă un elev este performant la un obiect, la celelalte trebuie lăsat în pace. Eu am fost la Olimpiadă, dar când am venit, a doua zi am plecat la atelier. Acum olimpicii lipsesc cu săptămânile ca să ajungă la un nivel înalt. Sora mea a făcut Farmacie, şi le povestea colegilor ei cum făcea atelier, practică agricolă, aceştia întrebând-o: „Tatăl tău era profesor, şi tu mai mergeai la atelier şi la practică?”

„Vremurile s-au schimbat mult ...dar copiii nu s-au schimbat”

Astăzi lucrurile s-au schimbat mult. Toţi vor note extrem de mari, fiind la un liceu bun rezultatele se consideră că vin de la sine. Aşa cum copiii slabi au anumite probleme, şi cei buni au numeroase probleme. Lor trebuie să li se menţină motivaţia pentru performanţă. Aşteptările tuturor sunt foarte mari de la ei, reacţia la eşec este uneori foarte dureroasă. Noi trebuie să fim pentru ei ca nişte antrenori, să-i stimulăm şi să-i ajutăm. Una este să lucrezi la nivelul de sus şi alta este să lucrezi la nivele inferioare. Pe elevi trebuie să-i provoci şi să încerci să le valorifici cât mai mult şansele. Lucrul cu copii excepţionali reprezintă o provocare în primul rând pentru profesor. Sunt elevi olimpici care ştiu câteodată mai mult chiar decât profesorul. Trebuie să găseşti tot timpul resurse să le poţi face faţă. Vremurile s-au schimbat mult şi e normal să fie aşa, dar copiii nu s-au schimbat. Condiţiile s-au schimbat: tentaţiile sunt numeroase iar ei sunt puşi în faţa unor provocări noi. Când eram în liceu, ştiam un lucru: trebuie să învăţ, să citesc, eventual să fac sport dacă eram pasionat. Eu eram un copil mai comod, mai dolofan, mai puţin predispus la efort.

Odată jucam fotbal pe stadion şi am dat un gol. Acesta este un alt reper din liceu. Am fost felicitat, cu toate că eu jucam în apărare. Acela a fost vârful carierei mele fotbalistice: că am reuşit să traversez terenul dintr-o parte în alta şi să marchez. Pe atunci citeai, pentru că alte distracţii nu aveai. Erau două ore de program la TV, o singură discotecă la care nu am mers decât după ce am terminat liceul. Volumul de cunoştinţe s-a triplat astăzi. Dacă nu ştii o limbă străină curent (engleza, în speţă) eşti în afara jocului şi practic ai un handicap profund. Trebuie să înveţi cât mai repede să lucrezi pe calculator, să ştii tot felul de programe, IT. Un copil obişnuit, trebuie să renunţe la ceva din aceste provocări. Cel mai uşor renunţă la lectură. Nu mai citesc nimic, nu mai au vocabular. Sunt foarte inteligenţi dar nu-şi pot vinde marfa: nu ştiu să argumenteze, să susţină un interviu sau să te convingă să îl alegi pe el şi nu pe altul, dacă ajung politicieni. Eu am învăţat să lucrez pe calculator la 40 de ani, iar faptul că nu ştiu engleză, este un handicap. În liceu eu nu am făcut engleză, am făcut rusă cu doamna Bejinaru, dar nu am ştiut să profităm de faptul acesta. Noi nu ne mutăm geografic de aici.

D-voastră vă încadraţi între profesorii vechi sau noi?

Cred că mai degrabă sunt stilul de profesor clasic. Cu toate eforturile pe care le-am făcut să ţin ritmul şi să devin empatic. Între anii 1995-2000 aş fi avut cum să trec în categoria profesorilor noi. La liceul la care predau e o provocare continuă. Dacă nu munceşti, te autoexcluzi. În 1997 mă trezeam noaptea la 3 şi adunam material pentru disecţii. Acum nu mai am acel entuziasm, şi nici puterea, nici motivaţia de atunci. Atunci eram entuziast şi credeam că se va schimba ceva în învăţământ. Acum nu mai cred asta. În orice activitate pe care o desfăşori intri la un moment dat într-o anumită rutină. Trebuie mereu să schimbi câte ceva. Pentru un om de  50 de ani e mai greu să ţină ritmul. La un moment dat, simţi că nu mai poţi să faci nimic. Nu am ajuns în extrema asta, dar nici nu pot avea entuziasmul de altă dată pentru că am devenit mai lucid şi mai raţional. Îmi dau seama că e ca şi cum un antrenor de le echipa de copii şi juniori ar vrea să schimbe ordinea la echipa naţională.

„Cea mai mare satisfacţie a unui profesor este să fie întrecut de elevii săi”

Mai există astăzi respect pentru profesori? V-aţi simţit vreodată eclipsat de elevi, intelectual? Dar vestimentar?

Când ajungi să ai gradul I şi gradaţie de merit, care se acordă la 5% din profesori pentru rezultate deosebite, şi la aproape 50 de ani, ai un salariu rezonabil, raportat la restul bugetarilor. Atunci când eşti tânăr şi ai mai mare nevoie de bani, salariul este mic. În acest mod, nu poţi atrage în sistem profesori tineri. Tinerii ori nu vin în sistem din cauza salariilor mici, ori vin cei slab pregătiţi. Foarte puţini au răbdarea să ajungă să câştige un salariu decent. Eu predau din 1993. La început a fost foarte greu. Sunt bănci care, dacă aud că lucrezi în învăţământ, nici nu stau de vorbă cu tine pentru un credit sau altceva. Din puct de vedere al ţinutei nu m-am simţit eclipsat de elevi. Deşi am simţit mereu că sunt mari diferenţe între elevi, am reuşit să trec peste asta. În cariera mea de până acum am avut 2 elevi excepţionali care au mers câte 3 ani la rând la Olimpiadele naţionale unde au luat locul II, intrând în lotul lărgit pentru Olimpiada Internaţională. Fiind din Botoşani, din 5 care trebuiau să meargă ei s-au clasat pe locul 6. Acei copii mi-au forţat limitele, m-au făcut să îmi dau seama că unele lucruri nu le ştiam foarte bine şi trebuia să le aprofundez. Dar cea mai mare satisfacţie a unui profesor este să fie întrecut de elevii săi.



Tatăl meu i-a avut elevi pe Gheorghe Cliveti, pe Octav şi pe Victor Teioşanu, şi era fericit înainte de a muri că unii dintre elevii săi au reuşit să facă mult mai mult decât el. În afară de vârfuri, sunt sute de copii cu care interacţionezi şi nu ştii că poate l-ai schimbat într-un anume fel. Într-o zi, un băiat din clasa a XII-a cu care mergeam la Olimpiada naţională la Oradea, pe tren îmi punea tot felul de întrebări. La un moment dat, am ieşit pe hol şi l-am întrebat dacă ştie limba engleză şi dacă ştie să lucreze pe calculator. La vremea aceea nici nu prea erau calculatoare. L-am sfătuit ca atâta timp cât va fi la facultate, să se apuce serios de calculator şi de engleză. Ulterior el a terminat facultatea de biologie, a prins o bursă în Germania, a făcut doctorat, a plecat în SUA, iar acum îmi scrie şi îmi spune: „Trebuie să vă mulţumesc d-voastră, că atunci m-aţi sfătuit să mă apuc de învăţat engleză. Viaţa mea ar fi fost cu totul alta, poate ajungeam profesor de biologie undeva”.

„Una e să nu poţi face ceva pentru un elev...şi alta e să nu poţi face pentru un om suferind”

De câte ori aţi dat examen de admitere la  Facultatea de Medicină?
De 3 ori. Din păcate, aveam o problemă cu fizica şi cu chimia. Am fost un an şi jumătate în armată, şi în timpul ăsta am uitat tot. Concurenţa era mare atunci. Din păcate nu am înţeles la timp că ar trebui să renunţ. Nu regret că nu am intrat, pentru că nu cred că aş fi avut o carieră de medic asemănătoare cu cea de profesor. Nu aş fi ajuns la acelaşi nivel, deşi nu se ştie niciodată. E o meserie destul de stresantă, iar eu sunt un om emotiv. Nu ştiu dacă aş fi putut să ajut bolnavii aşa cum mi-aş fi dorit, mai ales că am vrut să fiu pediatru. Acum, când intru într-un spital şi văd cum e, nu regret că nu sunt medic. Nu ştiu dacă sistemul de sănătate este mai bine organizat decât cel educaţional, nu cred că sunt bine organizate niciunul, dar e prea multă suferinţă, şi una e când nu poţi face ceva pentru un elev dar şansele îi rămân în continuare, şi alta e să nu poţi face pentru un om suferind.

O dilemă pentru elevi: „Să ştie totul despre nimic?”



Totuşi, în condiţiile acestea, se mai face carte în ziua de astăzi?

E greu de răspuns la întrebarea asta. Am fost recent la Spitalul de Pneumoftiziologie şi am făcut o radiografie pulmonară pentru că o fetiţă este bolnavă de TBC, şi d-na doctor de acolo m-a întrebat ce predau, şi i-am zis că biologie. „Mai învaţă elevii la biologie?” I-am răspuns că doar cei care dau la Medicină. Acum copiii sunt pragmatici, fiecare învaţă şi îşi vede de interesul lui. În anii ‘90 aveam elevi care învăţau la toate obiectele. Aici este vorba de specializare versus cultură generală. Nu ştiu cât este de bine, e greu să sfătuieşti un copil. Mulţi sunt în dilema asta: ce să facă? Să termine liceul şi să ştie totul despre nimic, sau să ştiu totul despre o anumită chestiune.

Mama d-voastră a fost tot cadru didactic?

Da, dar s-a pensionat foarte devreme din cauza problemelor de sănătate. Mama era de o altă factură, fiind fiică de preot era o femeie mai religioasă, de o corectitudine ieşită din comun. Deşi nu era severă, era strictă. Pentru mine părinţii au însemnat extrem de mult şi am avut un respect deosebit pentru părinţii mei. Am fost un copil foarte ascultător, fără a fi forţat să fac asta. Nu comentam niciodată. Consideram părinţii ca pe o autoritate clară şi de mic am înţeles că e mai bună varianta lor decât a mea. Când am mai crescut, chiar dacă gândeam altfel, obişnuinţa aceasta am păstrat-o. În Darabani, încă mai există respectul perpetuat de cei bătrâni. Odată vorbeam cu sora mea Iustina despre doamna Sfeclă, iar tatăl meu a auzit ce vorbeam noi şi mi-a tras o palmă (nu cred că am primit mai mult de trei palme toată viaţa de la tatăl meu). Mi-a zis: „Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa? Ţie ţi-ar plăcea să auzi că cineva ar spune aşa ceva despre mine?” Deşi eu nu jignisem, făcusem un comentariu care i s-a părut că nu e la locul lui. Eu văzând asta în casă, în nici un caz nu puteam să gândesc despre profesori în alţi termeni. Acum copiii se duc acasă şi vorbesc cu părinţii despre profesori, iar ulterior aceştia vin şi îţi cer socoteală.

Din păcate, ei au murit atât de repede, exact când aveam mai multă nevoie de ei. Terminasem facultatea şi eram la începutul carierei. Au murit în acelaşi an, la distanţă de câteva luni, mama în aprilie şi tata în septembrie. Asta  a însemnat pentru mine un handicap profund, pentru că m-am trezit dintr-o dată singur, am rămas numai cu sora mea. Am avut atunci o senzaţie că lumea mea s-a schimbat profund. Din momentul respectiv, chiar relaţia mea cu Darabaniul s-a schimbat. Dar oamenii m-au ajutat enorm. Atunci când tata a murit, eram în prima lună de serviciu, încă nu luasem primul salariu. Colegii lui şi oamenii din Darabani m-au susţinut moral şi material. Rudele mele, soţia, socrii s-au mirat când au văzut câtă solidaritate exista din partea colegilor şi prietenilor tatălui meu, care practic au făcut înmormântarea. Acesta este unul dintre avantajele de a trăi într-un oraş mic şi de a fi cunoscut. Atunci a fost primul moment în care am regretat că nu m-am întors în Darabani. Soţia, fiind tot profesor de biologie, ar fi trebuit ca unul dintre noi să rămână fără serviciu, pentru că nu erau două posturi de profesor de biologie. Acum ea predă la Liceul Pedagogic.

Care e cel mai important lucru pe care vi l-a dăruit familia, şi care v-a ajutat să depăşiţi greutăţile vieţii?



Familia mi-a oferit o altă alternativă. În 1993 am făcut un master la Iaşi în speranţa că voi lucra la Fabrica de medicamente Penicilina. Iniţial nu am vrut să vin în învăţământ, dar tatăl meu mi-a spus că dacă nu am altă variantă, nu ar fi rău să o încerc. După ce mi-am evaluat şansele de ocupare a unui post la Penicilina şi am constatat că acestea sunt foarte mici, m-am apucat împreună cu soţia de învăţat, şi am dat un examen extrem de dur de titularizare. Ca să prind post la Eminescu a trebuit să mă clasez pe primul loc. Nici prin vis nu mi-a trecut că o să reuşesc o asemenea performanţă, care mi-a oferit stabilitate, după o perioadă de încercări grele. Astăzi avem un băieţel în clasa a II-a, Şerban, care a apărut destul de târziu. Eu sunt diferit de soţia mea, dar cred că oarecum ne completăm. Poate sunt mai conservator din anumite puncte de vedere, mai temperat.

George Emil Palade: „Acum vă doresc d-voastră, celor tineri, să plecaţi...dar într-o zi, să veniţi înapoi”

Ştiţi foarte bine situaţia actuală a Darabaniului...

Citesc Darabaneni.ro şi apreciez această iniţiativă excepţională. Scria, la un moment dat acolo, să lăsăm trecutul în urmă şi să ne ancorăm în viitor. E greu să te dispersezi de trecut, pentru că nimic nu e nou sub soare. Am avut şansa, când eram student, să vină profesorul George Emil Palade din SUA, românul laureat al Premiului Nobel, căruia facultatea de Biologie din Iaşi i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. În discursul ţinut cu acest prilej a spus o chestie foarte interesantă: „Gândiţi-vă la oamenii din perioada interbelică: au plecat în străinătate să îşi facă studiile pentru că nu aveau unde în România. Unii dintre ei au fost excepţionali şi li s-a propus să rămână acolo. Foarte puţini au rămas. Majoritatea s-au întors în România şi au creat Şcoala românească de…, şi aşa s-a creat România modernă. Acum vă doresc d-voastră, celor tineri, să plecaţi. Singura şansă a României sunteţi d-voastră. Mergeţi peste tot în lume, dar într-o zi veniţi înapoi”.

Asta ar fi şansa României, dar din păcate prezicerea lui nu s-a dovedit a fi valabilă. Foarte puţini se întorc, sau dacă se întorc li se pun beţe în roate. Păstrând proporţiile, la Darabani eu aş vedea acum problema asta cam aşa: sunt foarte mulţi plecaţi. Acum câteva duminici când am fost ultima dată, mă plimbam pe străduţele de odinioară şi am văzut case foarte vechi părăsite, şi vile mai ceva ca într-un oraş mare, făcute probabil cu bani din străinătate. Cheia succesului nu rezidă în activităţile economice care s-ar putea face în Darabani, ci în întoarcerea acestor oameni acasă ca investitori, cu o mentalitate schimbată, cu un stil de viaţă nou. Trebuie să-i învăţăm pe copii să gândească nemţeşte. Oamnii să deschidă o afacere, să creeze locuri de muncă, oportunităţi, şi în felul acesta pun umărul la consolidarea comunităţii. Altfel, vom rămâne la fel de izolaţi, iar singurul superlativ al oraşului va fi acela de cel mai nordic oraş din România. Ar trebui să creăm şi alte superlative. Dacă fiecare se gândeşte să fure cum fură şi ceilalţi, nu vom reuşi să ne depăşim trecutul. Vom face apel la fostele legende ale orăşelului, iar astăzi nu vom mai avea modele.

A ratat cariera universitară din cauza unei „contrapile”



V-aţi gândit vreodată la o carieră universitară?

Da, chiar am avut o propunere în acest sens, am acceptat-o şi ar fi trebuit să se materializeze. Trebuia să dau un examen foarte greu. Aveam două alternative: să mă înscriu la master sau să intru în învăţământul universitar ca asistent. După ce am învăţat două luni în timpul vacanţei am mers la profesorul care îmi propusese postul de asistent, iar acesta mi-a zis că a picat chestia, că a fost o contrapilă, şi am renunţat. Eu nu am încercat niciodată să rezolv lucrurile altfel decât prin propriile puteri. Unul din impedimente a fost faptul că nu ştiam engleză. Din generaţia mea de la facultate din  4 băieţi şi 40 de fete, eu sunt singurul care a rămas în România. Dacă ştiai engleză atunci,  puteai să nu mai ştii nimic altceva.

Imaginea învăţământului de astăzi este legată de sex în toaleta şcolii, i-phone-uri pe masă şi maşina decapotabilă în faţa şcolii?

Este o imagine distorsionată. În general, mass media preia extremele pentru că acestea au impact la public. Dacă s-ar prezenta olimpicii, toată lumea ar schimba canalul. Trebuie schimbată mentalitatea privitorului şi specialistului din mass media. Aceştia din urmă au o singură valoare: rating-ul. Publicul trebuie făcut să înţeleagă că nu aceste extreme sunt definitorii pentru învăţământul românesc. Există însă şi copii săraci care fac eforturi enorme ca să termine liceul, şi învaţă mult pentru asta. Sunt şi copii de oameni înstăriţi care muncesc enorm, deşi ar putea să nu mişte nici un deget. Elevii pot să aibă un model acasă dacă la şcoală nu îl găsesc, şi să se întrebe: „Pot să fac şi eu ce au făcut părinţii mei?” Până acum eu eram mai tânăr decât părinţii care veneau la şedinţe, dar pe măsură ce timpul s-a scurs, am devenit eu mai în vârstă decât ei şi deja nu mai suntem pe aceeaşi lungime de undă.

Părinţii au întotdeauna tendinţa să ia apărarea copiilor, indiferent de ce ar fi făcut aceştia. Foarte rar întâlnesc părinţi tineri care să îşi educe corect copiii. Adevărul e undeva la mijloc, nu putem da vina numai pe profesori, aici sunt foarte multe variabile: condiţiile sociale, politicul care se amestecată foarte mult în sistem, aceste schimbări extrem de rapide, lipsa de motivaţie a copiilor, sărăcia, faptul că părinţii tineri nu sunt pregătiţi pentru schimbările astea. Poate nici noi nu mai suntem în stare să ţinem pasul cu schimbările.

„Când vreau să mă relaxez, mă gândesc la Darabani”

V-aţi gândit vreodată să reveniţi, la pensie sau mai devreme la Darabani, să mai locuiţi acolo?

Mi-ar face plăcere. Din păcate, şansele sunt destul de mici. Mi-ar face plăcere să revin după ieşirea la pensie. Tot mai mulţi oameni din Darabani pe care îi cunoşteam nu mai există sau sunt deja foarte în vârstă, colegii mei sunt foarte puţini care au rămas acolo, sunt foarte mulţi tineri, figuri noi, şi nu ştiu dacă m-aş putea readapta la viaţa de acolo, deşi în oraşele mici este acest avantaj că poţi socializa repede. Un grup te adoptă, sunt reţele de interese cu suport psihologic mult mai bine definite decât într-un oraş mare. Este foarte tare chestia cu Einstein de pe Darabaneni.ro care avea un palton vechi la venirea în oraş, iar colegii îi spuneau că o să intre în gura lumii iar acesta a replicat: „Da, dar nu mă ştie nimeni!” După o jumătate de an, acelaşi palton, aceiaşi colegi. Replica a fost „Dar acum mă ştiu toţi!”. (n.r.-ideea a fost preluată de la dirigintele meu, tot de la Eminescu, prof. Relu Pintilei).

Dezavantajul în oraşele mici este că toată lumea crede că ştie totul despre toţi, uneori afirmând lucruri despre tine care nu numai că nu ţi s-au întâmplat, dar nu există nici o şansă să se întâmple. Totuşi Darabaniul rămâne pentru mine un loc deosebit. Când vreau să mă relaxez, mă gândesc la Darabani, la copilărie, la oamenii de acolo pe care îi consider nişte oameni deosebiţi. Când eram adolescent, culmea, îmi doream foarte mult să plec din Darabani. Acum cred că aş gândi altfel. Mi-ar plăcea mult un oraş ca Darabaniul, dacă aş avea de ales.

Familia credeţi că ar fi de aceeaşi părere?

Soţia nu cred că ar fi de aceeaşi părere. La un oraş mare sunt mai multe oportunităţi, de la sănătate şi până la educaţie. Pentru copil, Botoşaniul îi oferă un viitor mai bun.

Dacă în vară care urmează aţi absolvi liceul, unde aţi da examen de admitere, la Medicină sau la Biologie?

În nici un caz la biologie. Acum ar fi absurd să dau la biologie. Nu are nici un viitor biologia în România, deşi e o facultate foarte frumoasă şi interesantă, şi un domeniu de mare viitor, dar în afară. Cu medicina există oportunităţi şi în România, deci cred că aş da la Medicină, chiar dacă, la fel ca în învăţământ, câştigurile mai substanţiale apar târziu. Eu am peste 100 de copii pe care i-am pregătit pentru a intra la Medicină, generaţii întregi de la profilul de Ştiinţe ale naturii au dat la Medicină sau undeva, tot în domeniul medical. Ţin legătura cu mulţi dintre ei, mai ales prin intermediul întâlnirilor de 10 ani de la terminarea liceului. Sunt mulţi care au diplomă de medic şi au devenit distribuitori de medicamente, dar tot au o oportunitate mai mare decât un biolog. Ca biolog trebuie să fii excepţional. Cei doi băieţi de care vă spuneam, unul este în Ungaria la un laborator de cercetare, iar celălalt a rămas în România ascultând ce a zis profesorul George Emil Palade. Deşi şi-a dat doctoratul în Germania şi a promovat cu Magna Cum Laude, având zeci de cereri să rămână acolo a zis: „Şi facultatea noastră din Iaşi cui rămâne?”. Fiind extrem de idealist, s-a întors aici, dar ca el sunt foarte puţini. Nu poţi să ceri unui tânăr să renunţe la visele lui, din moment ce aici nimeni nu îl poate ajuta să-şi pună în valoare calităţile.

„Să trăiţi, domnule elev!”



E foarte greu să convingi un tânăr că poţi începe de la nimic, de la zero. Ei vor să aibă de toate dintr-o dată, şi atunci tentaţia e prea mare, mai ales după terminarea unei facultăţi grele cum este Medicina. Partea cea mai gravă este că nici medicul nu mai are statutul de altădată. Îmi aduc aminte cât de respectat era dr. Albert în Darabani, în ciuda defectelor pe care le avea. Doctorul era statutul social cel mai ridicat din oraş. Era un doctor de la Timişoara, Cojoleanca, şi pe o reţetă a scris „friptură de gradul II” în loc de „arsură de gradul II”, dar statutul lui era de domn doctor. Nu mai vorbesc de statutul de profesor. Pe vremea tatălui meu, când mergea acasă la Lişna fiind elev de liceu, când se întâlnea cu vreun consătean, acesta ridica pălăria şi îl saluta cu „Să trăiţi, domnule elev!” . Doar fiind elev de liceu, şi avea un statut superior în sat. Acum, nici măcar la ţară ca profesor nu mai ai parte de acest respect. Eu m-am pregătit foarte mult pentru Medicină, iar acum, ca un paradox, am ajuns să pregătesc copii pentru Medicină. Sunt familiarizat cu domeniul şi ştiu cât de mult trebuie să muncească un copil ca să ajungă la asemenea performanţă, şi ştiu că e profund nedrept să îţi baţi joc de el după aia. Îi înţeleg pe medici că vor să plece. Acum a crescut concurenţa la Medicină, pentru că noi nu facem altceva decât să-i pregătim pentru a pleca. Noi, din primul eşalon, îi pregătim să intre, profesorii de la Medicină îi pregătesc să-şi facă meseria, apoi ei pleacă în străinătate şi îi îngrijesc bolnavii altora. Iar la noi se închid spitalele. (Lucian BĂLĂUCĂ)

Articole pe aceeaşi temă:
RESPECT Prof. Lucia Stoian: „Lucrurile mari se fac din cele mărunte”
Prof. Gabriela Anisie: „Sa fiti OAMENI!” GALERIE FOTO



8:02 pm Sambata, 24 Noiembrie, 2012

7 Comentarii la “INTERVIU Prof. Liviu Hutanu, scoala de ieri si de azi ”

  1. Andreia spune:

    Felicitari pentru acest articol minunat! Dl prof. Hutanu este un om extraordinar si un foarte bun profesor.Ma bucur ca am intalnit o asemenea persoana care mi-a indrumat pasii spre Facultatea de Medicinasi .Ii doresc un sincer "La Multi Ani" pentru data de 10 decembrie si multa sanatate si putere sa pregatesca cat mai multe generatii de studenti la medicina!Profunda recunostiinta si respect!

  2. Adrian Culica spune:

    Un profesor si un om exceptional.....

  3. eu spune:

    atat faci si tu ceva bun prin ziaru asta

  4. andrussorin spune:

    LA MULTI ANI PROFESORE mult respect pt intreaga fam HUTANU oameni deosebiti as dori mult sa discutam la o cafea nu mai stiu nimic de IUSTINA ii doresc si ei multa sanatate si tot binele din lume sper ca o sa ne intalnim

  5. Adrian spune:

    Respect pentru un om deosebit şi un pedagog de excepţie...

  6. cocoşilă spune:

    de fapt, aţi elogiat în material doi oameni_:pe dl. profesor HUŢANU şi pe fiul dânsului, primul de excepţie, fiul asemeni tatălui.Materialul e cu atât mai bun cu cât surprinde şi elemente din viaţa dărăbănenilor şi a Darabaniului. Până la urmă ăsta e scopul situluil, nu?

  7. claudia spune:

    Multumesc mult domnului profesor Hutanu, datorita lui atat eu cat si colegii mei am reusit si am intrat la Medicina iar acum am ajuns doctori.Multumesc domnule profesor!

  8. Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


    Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Copii adorabili, momente emoționante la Teioasa Trail.

Sondaj
Vă vaccinați împotriva coronavirusului?

   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare