Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 6 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai puterea și ne... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

Prof. Petru Anechitoae, geografia vieții la catedră (II)



Când spui patru decenii de învățământ, nu poți să nu te gândești la profesorul Petru Anechitoae, unul din dascălii cel mai des amintit în povestirile lor, de către foștii absolvenți ai Școlii „Leon Dănăilă”. Când am intrat în casa profesorului pentru a depăna câteva amintiri m-a surprins noianul de hârtii, dosare, cărți ce stăteau întinse pe masă, pe fotolii. Toate erau pregătite pentru a depune mărturie și parcă a confirma prin existența lor ceea ce profesorul avea să ne spună. În timp ce povesteam am răsfoit o arhivă impresionantă și bine organizată, în care se păstrau la loc de cinste caietele dirigintelui. Odinioară instrumente de lucru, astăzi ele ne vorbesc despre oameni, epoci, gânduri, acțiuni. Nu de multe mori mi-a fost să dat să văd o arhivă atât de bine păstrată.
 
Născut la Cuza Vodă, astăzi în comuna Viișoara, profesorul Petru Anechitoae și-a trăit anii copilăriei în satul Nicolae Bălcescu, din Comuna Coțușca, acolo unde familia adoptivă avea un lot mare de pământ. Viața sa a fost un cumul de întâmplări, până când și-a găsit vocația la catedră. Lectura fugitivă a unui ziar, în autogara din Dorohoi, avea să-i schimbe destinul pentru totdeauna. Darabaneni.ro vă oferă a doua parte a interviului, prin intermediul căruia îl veți  cunoaște pe profesorul Anechitoae altfel.
 
Darabaniul nu era pe lista posibilelor destinații ale tânărului absolvent...?
 
La început nu, dar a devenit. Am avut la Iași lista posturilor libere în învățământ. Un prieten mă îndemna să merg la Roma, lângă Botoșani. Eu am văzut că la Darabani, la Şcoala Generală erau libere un post de istorie și unul de geografie. M-am chinuit mai mult de o oră să mă pot hotărî dacă să vin la Darabani sau nu. M-a împins spre asta tatăl meu care, între timp, se degradase cu sănătatea, și mi-a spus dacă pot să vin mai aproape. Puteam să iau Broșteni sau Dorna Cândreni în Suceava. Aveam acolo un frate mai mare și vara mergeam la el și petreceam câte o lună de vis. În 1968, niște colegi de la matematică mi-au oferit prilejul să particip la Hora de la Prislop; o activitate organizată de trei județe (Bistrița, Maramureș și Suceava). Am mers pe cal de la Dorna până sus în Prislop.

La repartiție am optat să predau istorie la Școala Generală. Eu am vrut să predau geografie, dar o linie a tăiat postul acesta. Am întrebat ce s-a întâmplat și mi s-a spus că a fost luat de cineva prin transfer. Am luat istorie deși nu asta îmi doream să iau. Părinții mei m-au crescut, au avut grijă de mine și mai mult din această obligație, nu mai era cazul să zburd unde voiam eu. Darabaniul era un târg, îl cunoșteam. A venit vacanța, am rămas în Păltiniș, la 1 septembrie domnișoara Aurica Nițuca a venit pe post la mine în sat. Bineînțeles că și părinții și iubita fiind aici, nu aveam să mai plec în altă parte. Și am mai avut eu un motiv, că de aici a fost familia de sânge, mama mea era din Darabani. Mă gândeam că poate așa o să aflu și eu neamurile și din cine mă trag.



În 1968 a fost o reformă administrativă și Botoșaniul a devenit județ. În acel moment se construise și un nou sediu pentru liceu și s-a despărțit de școala generală care a rămas instituție de sine stătătoare. În anii 1969-1970 au mai ținut ore la generală și profesorii de la liceu, dar multe cadre didactice plecaseră în alte orașe. La Școala Generală au apărut multe posturi libere și au fost aduși în mare parte absolvenți de la institutele pedagogice. La 1 septembrie 1970 a venit prin transfer la Școala Generală din Darabani, profesorul Ion Iftincăi, de la Liceul Vorniceni. Eu am venit pe istorie, Rusu Mihai a venit pe fizică, Ion Sfeclă pe matematică. Noi am cam dus școala aproape jumătate de secol. Încetul, încetul unii s-au stins din viață, alții s-au pensionat, iar în momentul de față, generația nouă a pus stăpânire pe școală. Noi rămânem să depănăm amintiri despre activitatea pe care am desfășurat-o.

Nu erați la prima experiență la catedră, totuși cum a fost prima zi la Școala Generală în Darabani? Vă crea o anumită emoție și faptul că urma să fiți coleg cu unii din foștii profesori?

Am mai activat un an de zile în învățământ la Suharău și am făcut suficient de multă practică pedagogică în timpul studiilor la Suceava. Aveam o emoție pozitivă. Am venit la școală foarte stăpân pe mine. Chiar dacă în diploma mea nu apar doar note de 10, eu simțeam că eram foarte pregătit să fac față la o școală generală. Directorul școlii era Ilie Ciobanu. După ce s-a petrecut separarea de liceu, primul director a fost Știrbu Adrian, care mai târziu a devenit nașul meu de cununie. Profesorul Știrbu a fost promovat secretar cu propaganda la Comitetul orășenesc de partid și a tras el sforile ca prietenul lui și colegul de catedră să fie director. Ilie Ciobanu era un profesor pregătit, avea prestanță și prestigiu. El fiind tot din Păltiniș, mi-a dat clasa pe care el o avusese ca diriginte, o clasă a VII-a, pe care eu am dus-o până când au terminat ei clasa VIII-a. Nu știu ce elemente s-au avut în vedere, că prin iarna anului 1970, Ilie Ciobanu a fost schimbat din funcția de director și înlocuit cu profesorul Corneliu Mihăescu, de la liceu. El a fost director până în vara lui 1971.



M-am împrietenit cu mulți dintre noii profesor, ne-au primit frumos colegii și pot spune că m-am bucurat să mă pot integra în atmosfera școlii. La început făceam naveta de la Păltiniș, dar toamna s-a dat în folosință un bloc de garsoniere, în care noi, tinerii profesori, ca și alți specialiști, am primit repartiție și aveam unde să încuiem și să descuiem un spațiu al nostru. A fost foarte bine, lucrul acesta ne dădea stabilitate, aveam apă caldă de două-trei ori pe săptămână, era destul de bine. În anul școlar 1970-1971 m-am hotărât să mă înscriu pentru diferențe și să acced spre Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Biologie, Geografie, Geologie pentru a obține statutul de profesor I. Doar m-am înscris în toamna aceea, urmând ca în anii viitori să-mi fac examenele, unele dintre ele ne erau echivalate, pentru că erau date cu profesori de la Iași, ceea ce era în avantajul nostru. În 1971 eu cu elevii mei, jucam fotbal, mă plimbam cu bicicleta.

Așa am ajuns până la Dorohoi, la Rădăuți-Prut; am bătut toate pădurile acestea de prin jur. Se țineau și făceam cicloturism. Eu am avut prima bicicletă semicursieră, de producție sovietică, pe care am dat o sumă mare de bani, împrumutată de la prietena mea învățătoare. Deși eram profesor, umblam cu bicicleta și jucam fotbal cu copii; rămâneam des după ore.

Copiii m-au impulsionat și în vara anului 1971, împreună cu viitoarea soție, am organizat, prima expediție montană școlară, cu cinci fete și cinci băieți. Am mers pe jos trei săptămâni, cu ceaune, cu cratițe, cu corturi și am făcut atunci Valea Bistriței, Ceahlăul, Cheile Bicazului, Lacul Roșu și înapoi până la Piatra Neamț. Am pornit de la Stulpicani, unde aveam o colegă, am mers pe jos până la Ostra. Acolo am întâlnit un maistru minier, Ilaș Mihai, care era din Darabani. Ne-a ajutat și am trecut cu trenulețul minerilor până la Leșul Ursului. Ne-am instalat acolo tabăra, toți copii erau instruiți. Am pregătit foarte bine expediția, mi-am selectat echipajul și fiecare avea câte o sarcină anume, unul să se ocupe de floră, altul era geologul expediției, altul era căpitanul și ținea un jurnal. Am fost cazați la internatul școlii din Broșteni.



Tot pe jos am coborât pe Valea Bistriței și am vizitat localități și monumente din jur. Am ajuns la Borca unde era un liceu bun pe atunci. Unul din elevii noștri era bun handbalist, și încercau să-l convingă, cu diverse oferte să rămână acolo la liceu. Am mers în continuare la Durău, am urcat pe Ceahlău, unde am stat câteva zile. Au văzut relieful montan, apele, Cheile Zănoagei, viaductul de la coada lacul Izvorul Muntelui. Eu îi puneam să învețe poezii, să știe versuri, să facă descrieri. Întreaga expediție era deja în capul lor, ei doar trebuiau să pășească prin locurile despre care au citit.

Pe 25 iulie este ziua soției mele. Și am organizat o petrecere cu copii. La ora 12 noaptea am început să-i cântăm soției „Mulți ani trăiască!”. Era multă lume pe Ceahlău, când am început să cântăm am auzit că cineva mă striga. Am recunoscut vocea lui Corneliu Moga, fost student la geologie. Au venit și ei cu ceva, aveam și eu o sticlă de coniac, luată pentru momentul acesta. Au venit și studenții, au cântat o oră, s-au aprins focurile, s-au reanimat locurile unde erau turiști. A fost un moment care chiar a surprins-o pe soția mea. A doua zi, ea ne-a dat o masă la o stână. De pe Ceahlău am mers pe jos până la Lacul Roșu. Am ajuns seara. Dar nu se mai desprindeau de frumusețile din Cheile Bicazului. Au văzut și poluarea de la fabricile de ciment. Noi ne făceam mâncare la foc, iar ei cu niște toporiști se duceau și tăiau niște crenguțe de lemn. Când au început să lovească în brazi, trunchiurile copacilor erau împresurate de ciment întărit. Au stat de vorbă cu oameni, care le-au spus că și cu geamurile închise, dimineața, se trezeau cu praf de ciment pe masă sau pe plapumă.

În 1971, după ce am venit din expediție am făcut o logodnă frumoasă. Am mers cu părinții mei la Concești, la familia soției și am cerut-o în căsătorie pe Aurica Nițucă, părinții ei erau Vasile și Lucreția Nițucă. După acest moment, a urmat la Păltiniș cununia civilă, pe 28 august 1971. Toamna, pe 14 noiembrie am avut nunta la cămin la Păltiniș. Familia Știrbu Adrian și Emilia ne-au fost nași de cununie. Nouă ne-a plăcut, a fost o nuntă frumoasă, au fost mulți colegi de la școală. Nunta a fost duminică seara, iar a doua zi, oamenii de serviciu au ținut orele la școală. Așa a început activitatea de familie. Soția încă făcea naveta la școală la Păltiniș. Eu îmi vedeam de ore la școală.



Cum era dotarea sălilor de clasă, acum când erați la catedră și nu în banca de elev?

Situația era diferită acum. Eu am început să folosesc hărți istorice și geografice: harta fizică a lumii, harta economică a lumii, harta economică a României. Eram foarte strict să le folosesc și să pun și elevii să le folosească. Nu m-am lăsat de sportul turismului de vară și în 1972, deși soția era însărcinată cu primul nostru copil, am pornit într-o altă expediție, să traversăm Munții Apuseni, de la vest la est. De la Pietroasa, județul Bihor, la Cheile Turzii. Am urcat pe platoul Padiș, de acolo am făcut numeroase circuite, în mod deosebit Valea Galbenei, cu peșteri, cu fenomene carstice, izbucuri. Nu eram singurii elevi în expediții școlare. Noi am fost cei care am uimit o echipă de speologi, de la Universitatea din Cluj, în frunte cu profesorul Mihai Șerban, care ne-a și dat ceva echipament cât de cât și ne-a băgat într-o peșteră, să vadă și elevii.

Copii noștri i-au invitat la corturi seara să facem un concurs de geografie, și au venit. În echipajul meu din 1972 am avut o fată care a fost șefă de promoție, Silvia Burlacu, pe Doru Matei, mama lui a fost învățătoare iar el este profesor de geografie în București. Soția lui a terminat tot geografie și este profesor la Universitatea din București. A mai fost cu noi un avocat celebru, Marcel Cucurzac. O elevă bună a fost și Coca Dragotă. A fost atunci cu mine și Angela Ștefancu. Am ajuns și la ghețarul Scărișoara, la Avram Iancu, la Câmpeni, la Muzeul din Lupșa, pe valea Arieșului, unde un profesor a adunat piese privind tradițiile moților. Nu am avut nici un fel de problemă și în trei săptămâni am ajuns în Cheile Turzii. Aveam o elevă care avea un unchi la Poiana Aiudului care ne-a luat la el două zile.

S-a dus și anul 1972. În toamnă s-a născut primul nostru copil, Amalia, cu toată bucuria ce a însemnat asta. În vara lui 1973, spre disperarea soției care nu a fost de acord, eu ne-lăsându-mă de bicicletă, am participat la a doua ediție a turului județului Botoșani pe biciclete. Echipajele erau de 10 elevi și un profesor însoțitor. În expediția asta a fost și Liviu Andronic, a fost Paulică Zahariea și mulți alții, care sunt oameni în vârstă acum. Am mers cu bicicletele până la Dorohoi, de acolo ne-am dus la Botoșani. Am făcut un circuit Botoșani-Vorona, apoi am ajuns la Frumușica, am revenit în Botoșani, după care am plecat la Bucecea-Mănăstirea Gorovei-Dorohoi. De aici am mers prin George Enescu spre Săveni, și de acolo înapoi la Botoșani, vreme de o săptămână.



La școală, pe lângă activitățile extra curriculare, dacă ar fi să faceți o inventariere scurtă a performanțelor elevilor dumneavoastră cu care ați făcut școala cunoscută, cum ar arăta aceasta într-o ordine descrescătoare?

Nu mă duce până acolo, mai am ceva de spus. În toamna lui 1973 am mers la Iași și am promovat definitivatul, lucru important, care mi-a mai adus 10 lei la salariu. Am ținut activități la clase, lecții deschise. Am participat împreună cu colegii în zonă la cercuri care se organizau la Dorohoi. În felul acesta, dacă te pregăteai, câștigai câte puțin prestanță și prestigiu. Am început să particip cu elevii și la olimpiadele școlare, pentru că nu chiar de cum am intrat în învățământ s-a organizat așa ceva. Plăcerea mea a fost să am elevi la fazele județene, dar nu spun că am avut succese chiar de la început. Ca profesor îți trebuie mulți ani să capeți experiență, să știi cum să lucrezi cu elevii, să-i determini să muncească atât de mult încât să capete performanță. Volumul de muncă pentru un elev care accede în partea de sus a celor care cunosc obiectul, la care ei se înscriu și participă, este uriaș. Elevul nu este întotdeauna dispus să facă acest lucru. Deja la acest nivel se lucra cu tratate, cu reviste de specialitate, cărți științifice, nu doar cu manuale de liceu. Trebuie să faci treaba asta în așa fel încât să nu-l descurajezi pe elev, să-l stimulezi, să-i arăți că poate.

Am avut și eu în perioada asta de dat examenele de diferență la universitate. M-am ținut de așa ceva și am luat licența în geografie în 1975; m-am eliberat de grija asta pe care eu o aveam ca student la cursurile fără frecvență. În 1974 s-a născut Amato Anechitoae. Aveam deja doi copii și nu era ușor. A urmat alți ani când au mai fost și ceva necazuri. În 1974 a murit tata socru, și trebuia să mai ajutăm. Îmbinam și școala și activitățile de familist. Familia este patria cea mică și acolo trebuie să depui efort imens. În 1973 soția mea s-a transferat de la Păltiniș la Teioasa și cu naveta era destul de greu. În 1977 s-a stins și tatăl meu, pe care l-am ajutat de multe ori să ajungă în timp util la spital la Darabani sau Dorohoi. În același an, am făcut un pas, care atunci mi-a plăcut, dar soția mea cred că și în ziua de astăzi o să-mi reproșeze de ce am făcut acest lucru.



Pe 1 februarie, la propunerea nașului de cununie, care avea funcție la partid și conducea destinele culturii la Darabani, am venit director la Casa de Cultură, se mai adăuga o indemnizație de 500 de lei ca președinte al Comitetului orășenesc de cultură. Atunci mi-au venit pe cap toate festivalurile și concursurile cum ar fi „Cântarea României”. Am fost cel care a trebuit să facă formații artistice în toate domeniile, care să reprezinte orașul la diferite concursuri, și toate acestea pe baze obștești. Cadrele didactice erau pe atunci obligate, ca cele cinci ore de predat pe zi, să le completeze până la 8 ore cât era o zi normală de muncă, prin activități culturale. Exista cor, taraf, formație de muzică ușoară. Casa de Cultură trebuia să organizeze activități la ceea ce atunci se numea Universitatea Populară. Trebuia să organizeze brigăzi științifice, cu profesori de specialitate, cu care să facă deplasări prin sate – mergeam până la Crasnaleuca, Coțușca, Bivol – profesorii vorbind despre ce însemna să dezvolți știința într-o țară, despre educația materialist științifică. Trebuia să dăm spectacole, să facem deplasări, aveam obligații de fonduri extrabugetare, adică să câștigăm bani cu formațiile artistice pe care le mobilizam fără să le plătim nimic. La cadrele didactice, în mod deosebit, nu le făcea plăcere să fie chemați întotdeauna. O perioadă a existat la secția de radioficare angajat plătit, care făcea trei emisiuni pe săptămână. Acest post s-a restructurat și activitatea aceasta a fost pusă pe seama cadrelor didactice, care în echipe trebuiau să se documenteze, să facă emisiuni.



Nu mi-a fost foarte ușor. Am păstrat și câteva ore la școală. În felul acesta în 1978 mi-am dat gradul doi în învățământ. În 1984 am renunțat la șefia Casei de cultură, dar m-au obligat să rămân șef al Comitetului orășenesc de cultură. În 1984, în februarie am revenit la școală. Am început să iau din nou clase ca diriginte, să mă integrez în ce făceam și altădată. Prin prisma funcție de la cultură mai făceam parte și din comitetul de partid al orașului. A fost o perioadă în care mă bucuram de un anumit prestigiu pe plan local.

În 1985, în urma unei inspecții mai mari la Liceul din Darabani, s-a hotărât numirea unui director interimar și m-au găsit pe mine. În noiembrie m-au instalat director la liceu cu niște sarcini stricte, pe care eu le-am dus la îndeplinire în totalitate. Am mutat sediul liceului din vechea clădire, unde este acum. Am organizat arhiva, secretariatul, am impus predarea pe cabinete. Am mers în asistență la oră la doamna Arnăutu, la ora de limba română într-un atelier de lăcătușărie. Am zis că era mai bine ca profesorul să aibă niște dulapuri cu dicționare, cu literatură, dacă are nevoie să le arate ceva elevilor. Așa era la școala generală, stăpân pe laborator era profesorul, clasele se rulau de la o sală la alta. În felul acesta, pe cabinete, am muncit toată viața la școala generală. Am stăpânit toată viața cabinetul de istorie, în care aveam pe pereți picturi, fotografii, dulapuri cu niște colecții de monede, bancnote, urme arheologice.

Examenul de definitivat și lucrarea pentru gradul I au fost în geografie. Lucrarea a fost un studiu geografic al orașului Darabani. O lucrare de referință, care ar merita publicată oricând, cu cartografie, și despre care pot să spun că în timp a umblat la foarte mulți tineri, care au avut tangență cu istoria, cu geografia, legat de cadrul natural. Am abordat și aspecte de populație și de economie. Am vândut o casă să fac lucrarea asta. Eu am avut cumpărată casa de la Gica Prodan, în fața liceului. Când am făcut lucrarea asta, aveam nevoie de bani, drumuri la Iași, realizarea hărților, hârtia.

Mă întorc puțin, pentru că am depășit două aspecte foarte importante din viața mea. În 1980 mi-am cumpărat și eu o Dacie 1300, carnetul îl aveam din 1979 și în 1982 s-a născut Anechitoae Aurelian, copilul nostru, la diferență de 10 ani de Amalia. Acum locuiește în Iași, Valea Lupului, care cred că a fost primul absolvent și singurul al școlii din Darabani care a făcut baschet de performanță. Acum practică baschetul în trei. A făcut Liceul de Informatică „Grigore Moisil”, s-a căsătorit cu o colegă de liceu, care este farmacistă în Târgu Frumos pe farmaciile fetei noastre.



În 1983, am făcut o activitate ce nu a mai existat până atunci în orașul Darabani, pe care eu am trecut-o la activități culturale de excepție, prima întâlnire cu fii orașului sau „Fii orașului la vatra strămoșească”. Am muncit și am strâns adrese. Am umblat cu mașina prin Darabani și satele din jur, lumea era suspicioasă, nu îți dădeau adresa fiului sau fiicei de prin țară. Am selectat persoanele. Am instituit atunci o carte de onoare, și cine a dorit, a lăsat consemnări. Această carte se păstrează la mine. Am păstrat și plicurile cu invitațiile și răspunsurile invitaților. Din banii trimiși atunci de ei s-a achiziționat bustul lui Mihai Eminescu, din parc, opera sculptorului Marcel Mănăstireanu. La ediția a II-a, s-au adunat din nou niște bani și s-a realizat bustul lui Ștefan cel Mare, care acum este la sediul Poliției de Frontieră Darabani. A mai fost o întâlnire organizată în 2002 de primarul Corneliu Aroșoaie. De atunci nu s-a mai organizat.

La prima întâlnire cu fii orașului a participat și doctorul Leon Dănăilă, și atunci am stabilit o relație mai apropiată cu dumnealui. Atunci, în laboratorul de biologie a liceului a prezentat multe diapozitive privind operațiile cu laser. O să ajung la momentul în care s-a schimbat denumirea școlii și eu am ținut și insistat ca școala să-i preia numele. A fost un eveniment deosebit această primă întâlnire cu fii orașului. Au venit din toată țara, era și altă conjunctură politică atunci. Despre unii care au participat la această întâlnire cred că se merită de vorbit; cine erau? ce funcții aveau? ce responsabilități?



Ați amintit mereu despre copiii dvs, dacă am ajuns la acest capitol, aș dori să vă întreb ce v-a inspirat când i-ați pus numele de Amatto primului dumneavoastră băiat?

Mi-a plăcut și am citit foarte mult despre mileniul întunecat, despre mișcările de populație din spațiul carpato-danubiano-pontic, după ce Traian a cucerit Dacia și a format acea provincie romană, cu un milion de pași în jur. Ce s-a întâmplat cu teritoriile celelalte? Ce s-a întâmplat cu teritoriile de la est de Carpați? Până la invazia hunilor, la est de Carpați a existat un imperiu, care s-a numit Imperiul Amulilor/Amanilor/Amalilor. Numele de Amalia se poartă din timpuri imemoriale. În Imperiul Amalilor un termen desemna pe conducător, pe cei cu autoritate, iar termenul era de Mato, care s-a transmis până acum prin expresia „mata”. Nu spui „mata” oricui, doar celor cu autoritate, celor apropriați din comunitate sau din familie. Eu pornesc de la elementele de organizare și de la termeni pe care i-am găsit scriși. Am vorbit mult despre daci și despre civilizația dacă. Nu mi-a plăcut nici la ore să vorbesc prea entuziasmat despre cucerirea romană și nu mi-a plăcut să spun că noi descindem din doi bărbați. Dar pe lângă Amatto, i-am pus și numele Petrișor, ca să aibă nume românesc.

Vă rog să ne întoarcem puțin spre școală și să vă întreb cum ați trăit schimbarea din 1989, după ce ați fost foarte implicat în diverse acțiuni înainte de acest an?

După ce am organizat prima întâlnire cu fii orașului în 1983, știind toate adresele și detaliile, m-am ocupat și de a doua întâlnire din 1988. În acea perioadă, școala avea director, director adjunct și secretar de partid. În septembrie 1989, eu am reușit, în alegeri, bătându-mă cu Victor Barbacaru și am ajuns secretar al organizației de partid în Școala Generală. În decembrie 1989, împreună cu doamna Mihai, care era directorul școlii, eram la o ședință organizată de inspectoratul școlar, la Casa Sindicatelor la Botoșani, când a început Revoluția. Am urmărit cuvântarea lui Ceaușescu, după care s-a întrerupt transmisia. În aceea noapte am dormit la Botoșani pentru că trebuia să ne mai întâlnim a doua zi, când nu s-a mai prezentat nimeni. Am plecat spre Darabani cu un autobuz, tot drumul ascultând muzică populară. Abia când am ajuns acasă, soția mea mi-a spus ce s-a întâmplat la București, că a plecat Ceaușescu, Milea a fost împușcat și că e Revoluție în România. Gazda copiilor noștri din Botoșani, avea un aparat și asculta Europa Liberă. Am aflat și noi dar nu aveam curajul să vorbim ce am aflat.

Nu ne-a fost foarte ușor. În 1986-1987, fiica noastră a terminat școala generală și a plecat la Liceul Sanitar la Botoșani. În 1988, Amato era elev la Liceul Pedagogic Botoșani. Atunci trăiam cu spaimă reală dar și cu speranță în transformări pozitive. Nu era curent electric, nu găseai butelii în Darabani. Eram prieten atunci cu primarul orașului, Ioan Zbughin. Ne invita mereu la masă la dânsul acasă. Rudele de la Cuza Vodă, din neamul Chirilenilor, din când în când, ne mai ajutau, pentru că trebuia să ducem mâncare la copii la Botoșani. Ne duceam noaptea, pe la 1-2, cu mașina, și ne făceam cruce tot drumul să nu dea nimeni peste noi.O dată, dintr-o bucată de carne de vițel, din care țineam să ducem la copii, soția a făcut o friptură și a pus pe masă, când a venit primarul în vizită. Când a văzut, a întrebat de unde avem carne de vițel că el, de două săptămâni nu aprobase nici o sacrificare de vite la abator. S-a enervat, s-a ridicat și a plecat din casă. Nu a mâncat deloc. Am rămas oarecum speriați că nu știam ce se va întâmpla.

Aveam în spatele cabinetului de istorie o pictură cu Traian, Columna lui Traian, Transfăgărășanul și Ceaușescu. Au pătruns în acele zile în școală, și nu știu cu ce, unde era Ceaușescu era tot scrijelit.



Rezultate meritorii la fazele județene și naționale ale olimpiadelor școlare

După 1990 am fost din nou în satul părinților și i-am dus și pe copii să vadă unde am copilărit. Soacra mea a fost fiică de jandarm care a participat la Primul Război Balcanic, care a avut pământuri și păduri și a reușit să recupereze proprietățile. Am alergat mult pentru aceste lucruri. Mulți dintre colegi s-au apucat de bișniță. Au început să meargă la Cernăuți, să ducă pulovere. Eu care nu aveam dispoziție pentru așa ceva m-am apucat de pregătit elevi. Așa se face că am început să am succese în competițiile județene. Primul a fost Andrei Răzvan Zvorișteanu care a luat locul I pe județ la clasa a VII-a. Însă la această clasă nu era fază națională și a rămas cu atât. Au urmat perioade cu locurile II, III sau mențiune. Fata lui Chirica Pușcașu a avut locul II dar nu a putut să meargă mai departe. Fiul meu Aurelian, căruia i s-a furat mijlocul lucrării și nu s-a mai găsit. Am avut locul I, locul II cu participare la fază națională de două ori, la geografie. Un băiat Costel Chirilă, acum e profesor de geografie la București, a fost la faza națională în Alba Iulia, la Liceul Militar. Ramona Papaghiuc a fost în județul Sălaj la fază națională. Fiecare a venit și cu premii sau mențiuni, nu doar cu diplome de participare. Acest lucru mi-a adus o perioadă salariu de merit în școală, sau din partea Inspectoratului Școlar statutul de inspector obștesc, și mi-au dat posibilitatea să fac inspecții colegilor mai tineri. Mi-au dat în sarcină cercul profesorilor de geografie, organizând activități în fiecare școală, cum știam eu că le vine rândul la fiecare. Am fost în comisii de grad.

Ați fost câțiva ani director, dar până acolo, până la urmă ce ați iubit mai mult istoria sau geografia?

Sigur, geografia, deși predând și istorie atâția ani am văzut că istoria este mai greu de abordat de către elevi. Textele lecțiilor sunt mai greoaie. Mulțimea cunoștințelor, faptul că lucrurile s-au întâmplat cu mult timp și nu totdeauna copiii pot face corelări potrivite, memoria este obligată să lucreze mai mult. Geografia îmi dădea posibilitatea să vin mai aproape de realitate, să folosesc, și am folosit din plin hărțile. Cei care au făcut cu mine i-am învățat să se orienteze pe glob, la hartă, am făcut lecții afară unde i-am pus să măsoare iazurile, să cartografieze fântânile, să facă schițe ale străzilor și a cartierelor, să se organizeze în mediul natural.

M-am legat de ieșeni, și mai ales de profesorul Vasile Paraschiv, de la Liceul Pedagogic din Iași, cu care m-am întâlnit la niște simpozioane de geografie la Botoșani. Nu m-am lăsat și am făcut eu însumi cercetare geografică, în mod deosebit pentru localitatea noastră. În urma acestor lucruri, poziția mea printre cadrele Școlii Generale s-a consolidat. Între timp m-am ocupat și de familie. Fata mea care a fost Miss la intrarea în liceu, a intrat la Facultatea de Medicină din Iași.



A propus ca Școala Gimnazială să poarte numele academicianului Leon Dănăilă
 
 
Cum a fost despărțirea de școală?

Nu m-am despărțit încă de școală, pentru că mai am treabă. Sporind prestigiul meu în școală, am fost promovat în Consiliul de Administrație al Școlii, unde am primit o funcție de consilier educativ. M-am ocupat foarte mult de elevi, inventând, pe baza regulamentului Consiliului Elevului, ceea ce s-a numit Parlamentul Elevilor. Această structură avea un statut și era format din câte un elev din fiecare clasă, nu neapărat cel mai bun, era ales. Elevii se organizau, se alegeau, organizau activități. Nu mai aveam fumători, elevii chemau părinții la școală. Am instituit cartea de onoare a școlii, am trimis scrisori de felicitare la toți copii care aveau medii de peste 9.50. Am făcut ștampila Parlamentului Elevilor, buget ca să poată să trimită corespondența.

În 2001 venise o modă ca școlile să aibă denumiri de personalități. Eu am propus ca școala Generală să fie numită Leon Dănăilă. Prima dată am vorbit cu doctorul. Am argumentat prin faptul că familia lui nu avea copii, această instituție era o școală, unde a învățat, și astfel, în fiecare dimineață sute de copiii îi vor pronunța numele. Cea care a înțeles cel mai repede a fost soția doctorului, Alexandrina Dănăilă. În Vinerea Mare m-a sunat și mi-a spus că este încântat de propunere și acceptă ca școala să-i poarte numele. După Paști, eu am făcut toate diligențele necesare. Am făcut diverse materiale, eu am scos o broșură. Activitatea din 2001 a fost o manifestare frumoasă. Pe terenul de sport a fost o zi minunată, cu spectacole, cu o masă festivă, dar mai ales, cu un dar al doctorului de 10 000 de dolari pentru școală.

În 2002 am concurat pentru postul de director, pentru că cel anterior nu mai avea drept să concureze pentru că mai avea un an până la pensie. Am câștigat cu maximum de puncte, și din 2002 am ocupat postul de director coordonator până în 2005. În martie 2005 mi-am depus demisia și am spus că nu mai vreau să continui. În perioada aceasta s-a făcut sala de sport. Am continuat să conduc cercul de geografie al profesorilor, am continuat să merg la inspecții, am făcut o casă la Concești. Am făcut și treabă în gospodărie, am însurat, am măritat, am început să cresc nepoți. În 2009 am fost din nou director la Școala Generală pentru un an. În 2010, la un control la Iași am fost diagnosticat cu o boală grea și pentru un an și jumătate am întrerupt orice activitate. După o intervenție chirurgicală și recuperare am reușit să mă refac. Am mai revenit un an la școală, până în 2013. Am scos și premianții în ordine alfabetică.



Am umblat în arhive și am scos toate generațiile din 1959, cu șefii de promoție, cu profesorii și diriginții lor. Vreau să-i pun în ordine alfabetică, să-i aranjez, în fapt să se transforme într-un fel de monografie a școlii.

Vă rugăm să lăsați un mesaj!

Aș dori să citesc ceva prin care să argumentez de ce mi-a plăcut activitatea de profesor. Am selectat din tot ce am citit, un fragment al unui pedagog francez: „Meseria de educator este frumoasă și măreață și nu se aseamănă cu nici o altă meserie. Este o meserie pe care nu o părăsești seara, odată cu hainele de lucru, o meserie violentă dar și dulce, umilă dar și mândră, poruncitoare dar și liberă, o meserie în care mediocritatea nu este permisă, în care excelent este abia suficient, o meserie care epuizează dar și înviorează, care te face să fii disperat dar te și exaltă, o meserie în care știința nu înseamnă nimic fără emoție, în care dragostea este sterilă fără forța spiritului, o meserie în același timp alinătoare dar și implacabilă, grea dar și plină de farmece”. Mie mi-a plăcut foarte mult ce schițează acest pedagog francez, și am considerat că mi se potrivește.

Discutând cu dvs. despre cum au fost  și cum au trecut anii, aș dori să formulez un gând la împlinirea a 69 de ani. Viața mea a avut în vedere să respect și să mă simt responsabil pe trei direcții: familia, școala și apoi comunitatea. Am ținut minte că zodia Fecioarei, căreia îi aparțin și eu, pot să se realizeze și să facă lucruri importante în localitățile mai mici. Iată că mie mi se potrivește, pentru că trăiesc într-un orășel mai mic, unde eu și familia mea ne-am simțit foarte bine. Dar și localităților rurale am a le aduce recunoștință pentru că am trăit acolo sau trăiesc rudele mele. Am de adus mulțumiri familiei. O familie tânără, care s-a căsătorit în februarie în 1948 și în primăvară m-a înfiat pe mine. Vreau să aduc în discuție o afirmație a Luciei Demetrius referitoare la familie „o familie nu e o formulă, o familie e o țesătură adâncă, făcută din cele mai tari fire, mai fierbinți și nevăzute, din fire de sânge”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, spunea despre familie că „de fapt toți suntem membrii unei mari familii”.



Familia a însemnat foarte mult pentru mine. În primul rând familia din partea părinților care m-au ajutat să cresc să mă dezvolt. După ce am devenit matur și după căsătorie, soția mea mi-a fost și îmi este o parteneră foarte valoroasă. Ea a fost stâlpul casei, eu am fost mai călător. Mi-am tot propus idealuri în care să alerg, să mă duc, să lucrez în deplasare, dar casa a fost în mâna soției mele, căreia îi sunt și îi voi fi totdeauna recunoscător. De fapt, cu grija dânsei au crescut copiii, ea a avut grijă de mine când am avut probleme grave de sănătate. Pe această cale îi mulțumesc în mod deosebit și o voi face totdeauna. Nimănui nu i-ași dori să strice vreodată nucleul familiei. În momentul în care apar disfuncții aici, eul fiecăruia nu se mai simte bine. Mă bucur că și copiii noștri au familii la rândul lor, iar soții se iubesc și se respectă. Eu sunt acum într-o perioadă în care, în mod deosebit, tot ce înseamnă zona de activitate s-a cam dus. Nu spun că voi munci ca în cei peste patruzeci de ani în care am fost o persoană activă. Mă trezeam la trei dimineața și mă culcam la 10-11 noaptea. M-am implicat pe multe căi, mai ales profesionale.

Am fost impresionat când cei din anturajul meu au apreciat ce am realizat și asta m-a stimulat. Vreau să vă spun că în anii cât am fost profesor, am avut colective deosebite, profesori de înaltă ținută, cărora le mulțumesc pe această cale pentru că au avut o atitudine potrivită și  m-au ajutat ca odată cu ei să cresc și eu profesional, ca om sau ca familist. Colegii mei i-au înconjurat cu bucurie și pe copiii mei care au fost elevi la Școala Generală. M-am angajat de foarte multe ori în lucruri fără să fie neapărat treaba mea. La școală am găsit înțelegere și la elevi, cu care am încercat să am o relație bună, potrivită.

Vreau să fiu realist și să spun că am fost strict și sever cu mine însumi, iar același lucru l-am aplicat și elevilor mei. Am impus mereu o activitate de seriozitate în tot ce am făcut. Poate unora, care au mai avut și momente de comoditate, nu le-a convenit. Am impus elevilor un pic de severitate la ore, iar cei care au putut face față i-am îndrumat spre munca de performanță și nu mi-a părut rău nici mie și nici lor. Același lucru am impus și în relațiile cu colegii, care văzându-mă că sunt responsabil, mi-au dat sarcini care au însemnat griji, răspundere, atenție și lucrul acesta mie mi-a plăcut. La fel am făcut și acasă, deși față de soția mea am avut și minusuri, pentru că nu le făceam acasă cum îmi propuneam eu să le fac la locul de muncă.

Succes ”Republicii Darabani”!



M-am implicat în activitatea de cercetare a locului, am prezentat în simpozioane producțiile și asta mi-a dat satisfacții. Faptul că m-am implicat în comunitatea locală, m-a determinat să încerc să particip și la actele de decizie ale autorității administrative locale. Pentru mine Consiliul Local Darabani și localitatea în sine au însemnat „Republica Darabani”. Am fost consilier local în două legislaturi, în 1996-2000, 2004-2008 și pentru acest lucru m-am familiarizat cu structura administrației, cu modalități de redactare a unei hotărâri ce trece prin Consiliul Local și chiar am elaborat multe asemenea proiecte de hotărâri.

Multe dintre cele amintite, legate de persoana mea, vreau să vă spun că nu le-am înfăptuit singur. Tot timpul am avut în jurul meu o echipă. Dacă s-au făcut întâlnirile cu fiii orașului, nu m-am implicat singur, au fost multe persoane. Atunci când au fost asemenea evenimente au fost comitete de organizare. Am coordonat împreună cu mulți alții, cărora ar trebui să li se aducă mulțumiri că și-au legat și ei numele de asemenea evenimente. M-am implicat foarte mult la schimbarea denumirii școlii, la contactele cu domnul profesor Leon Dănăilă, dar fără sprijinul directorilor și a Consiliului de Administrație, a colegilor care au trebuit să muncească nu se puteau face aceste lucruri. Dacă ei au acceptat ideile mele și s-au implicat la rândul lor, asta a însemnat foarte mult pentru mine.

Față de locuitorii orașului nu am decât vorbe de laudă. Această localitate se dezvoltă frumos. Această așezare geografică determină un potențial viitor. Economia locală o să găsească potențe prin noii investitori, care au fost elevi ai Școlii Generale, cum ar fi domnul Dan Țîmpău. Tuturor le doresc succes, și Darabaniului ca localitate să prospere cât mai frumos! (interviu realizat de Alexandru D. AIOANEI)



Te-ar mai putea interesa si:  Petru Anechitoae
3:55 pm , 08 Octombrie, 2017

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Unii dărăbăneni au lăsat deoparte treburile din gospodărie pentru a asista la victoria favoriţilor împotriva echipei din Târgu Secuiesc. (foto: R.N.)

Sondaj
Credeți că protestele privind starea drumurilor vor avea vreun rezultat?

   
   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare