Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 6 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai puterea și ne... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

Prof. Petru Anechitoae, geografia vieții la catedră (I) FOTO

Când spui patru decenii de învățământ, nu poți să nu te gândești la profesorul Petru Anechitoae, unul din dascălii cel mai des amintit în povestirile foștilor absolvenți ai Școlii „Leon Dănăilă”. Când am intrat în casa profesorului, pentru a depăna câteva amintiri, m-a surprins noianul de hârtii, dosare, cărți ce stătea întins pe masă, pe fotolii. Toate erau pregătite pentru a depune mărturie și parcă a confirma prin existența lor ceea ce profesorul avea să ne spună. În timp ce povesteam am răsfoit o arhivă impresionantă și bine organizată, în care se păstrau, la loc de cinste, caietele dirigintelui. Odinioară instrumente de lucru, astăzi ele ne vorbesc despre oameni, epoci, gânduri, evenimente. Nu de multe ori mi-a fost să dat să văd o arhivă atât de bine păstrată.

Născut la Cuza Vodă, astăzi în comuna Viișoara, profesorul Petru Anechitoae și-a trăit anii copilăriei în satul Nicolae Bălcescu, din Comuna Coțușca, acolo unde familia adoptivă avea un lot mare de pământ. Viața sa a fost un cumul de întâmplări, până când și-a găsit vocația la catedră. Lectura fugitivă a unui ziar, în autogara din Dorohoi, avea să-i schimbe destinul pentru totdeauna. Darabaneni.ro vă oferă un interviu în două părți, prin intermediul căruia îl veți  cunoaște pe profesorul Anechitoae altfel.

Domnule profesor, când vă gândiți la anii copilăriei, spre ce imagine vă poartă gândul prima dată?

Mulțumesc pentru invitația de a-mi depăna și eu câteva amintiri, după o viață petrecută în cea mai mare parte aici, în nordul Moldovei, de unde sunt de loc, de unde este familia mea. Îmi vin în amintire părinții mei, locurile natale, cu dealurile, să spun ca geograf, din nordul Câmpiei Moldovei. Am avut o libertate grozavă în a cutreiera tot ce am dorit, dar cel mai profund am în minte școala. Am început viața, atunci când deja percepeam și de când țin eu minte tot ce se întâmpla în jurul meu, foarte liber, părinții m-au lăsat să cutreier tot ce voiam eu, nu eram un copil să iubesc să stau în casă, am umblat prin toate locurile din jur, atât vara când era mai ușor, cât și iarna când erau zăpezi mari. Mă îmbrăcam gros, pentru că eu am prins asemenea ani și ieșeam cu tata la treabă, cu sania, sau mai târziu, cu schiurile. Îmi căutam prietenii apropiați și în grupuri ne jucam până ne săturam. De pe la 5 ani mama mea mi-a cumpărat primul abecedar. Primele noțiuni legate de carte, de școală, le-am deprins alături de mama, care mi-a pus abecedarul să-l intuiesc, m-a lăsat să-i pun eu întrebări despre ce conținea cartea, iar iarna m-a învățat să fac litere, să caligrafiez, pe caiete speciale de caligrafie. Nu m-a certat niciodată dacă nu am făcut prea corect, dar mă punea să repet. Am deprins bucuria și plăcerea de a fi în preajma unor cărți ilustrate.



Un copil adoptat… cu trotinetă și minge de fotbal din piele, iar casa i-a devenit doi ani… școală

Eu am crescut singur în familia Anechitoae, fiind un copil adoptat de ei de la familia Chirilă din Cuza Vodă. Mama naturală a murit la nașterea mea, iar părinții care m-au adoptat, familia Vasile și Anica Anechitoae erau de loc din Păltiniș și trăiau într-un sat mai micuț care la vremea aceea se chema Nicolae Bălcescu, comuna Coțușca, pe lângă satul Codreni. Inițial, părinții au avut o casă moștenită pe un lot de 5 ha, cum au fost împroprietăririle după Primul Război Mondial; mulți păltinișeni au fost împroprietăriți pe moșia Puțureni. Ei au avut mare grijă de mine. Mi-au cumpărat trotinetă, am avut și minge de fotbal de piele, de la un verișor care, la Păltiniș răspundea de materialele asociației sportive comunale. În 1955, părinții mei au făcut o casă mare.

Ca și alți copii din satul meu am frecventat clasa I la Școala Codreni, în anii 1955-1956. Aceea iarnă a fost una foarte grea, cu geruri și zăpezi mari, și era foarte dificil pentru toți copii care trebuiau să meargă la școală. A fost aproape la fel ca în iarna 1953/1954. Din această cauză, părinții mei, alături de alții din sat, au intervenit pe lângă Școala Coordonatoare de la Coțușca, pentru a înființa o școală de sine stătătoare, pentru că erau copiii, și în satul Nicolae Bălcescu. Nu era local pentru școală, dar părinții mei s-au oferit să pună la dispoziție o cameră destul de mare și clasele a II-a și a III-a le-am învățat la mine acasă. Am avut și privilegiul ca învățătoarele pe care le-am avut să stea la noi și din nou am avut sfătuitori pentru carte. Învățătoarele ce să facă într-un sat mic, nu aveau unde să iasă și atunci se ocupau de mine destul de mult, iar aceasta a fost în avantajul meu. Având o casă mare, tot la noi au stat în gazdă și unii preoți ai parohiei Codreni. Preotul Darie, de prin părțile Buzăului, văzând că am preocupări pentru școală au insistat, pe lângă tata în mod deosebit, să mă scoată din satul acela și să mă dea la o școală mai mare. Având o bunică la Păltiniș, începând din clasa a IV și clasele următoare le-am făcut acolo.

Părinții dvs. câte clase aveau?

Părinții aveau câte patru clase, atât se învăța la Păltiniș în vremea lor. Păltinișul a avut o școală veche. Însă, cartea pe care au făcut-o cu învățătorii lor le-a rămas în cap. Tatăl meu știa toate capitalele Europei, îmi vorbea despre țări pe care eu nu le înțelegeam și nu puteam să le fixez teritorial, pentru că nu văzusem până atunci o hartă. În ce privește matematica stăpânea foarte bine regula de trei simplă. Erau agricultori, dar mă gândesc acum la cugetările lui Pitagora, vorbind despre numere și geometrie, spunea că numerele sunt necesare agricultorilor care trebuie să socotească și să vadă ce au înmulțit prin munca lor, iar geometria, care e o chestie mai complicată, mai fină, să rămână filosofilor.

V-aș ruga să aducem în discuție câteva repere geografie ale copilăriei dvs., pentru că ne dorim ca prin aceste discuții să creionăm chipuri și să fixăm locuri! Pe ce văi și pe ce dealuri alergați când erați copil?

Pot vorbi în amănunt despre așa ceva. Denumirile de acum 60 de ani le-am găsi și cred că o să rămână. Pământurile noastre erau pe valea unui pârâu. Tarlalele din vremea aceea purtau denumiri care există și acum, La Sănduleni, La Artimon, La Dealul cel Mare, la Dealul lui Căzăcuțu, La Fântâna Machedoancei, La Bolniță.

Satul era nou, fiind întemeiat în 1927, prima denumire fiind Buzdugani. Poate nu oricine știe de Gheorghe Buzdugan, care a fost o personalitate politică a vremii. Atunci au fost sate noi care au luat asemenea denumiri; un sat alăturat s-a numit Ferdinand, acum se numește Mihail Kogălniceanu, altul s-a numit Bodron, acum se numește Aurel Vlaicu. Satului Buzdugan sau Buzdugani i-a fost schimbată denumirea în Nicolae Bălcescu. Multe denumiri ni s-au păstrat bine în amintire. Era o văduvă în sat căreia lumea îi spunea mătușa Machedoanca, ea avea o fată căsătorită cu cineva din Puțureni, dar de unde și cum i s-a spus așa nu știu. Satul era format cel mai mult din păltinișeni. Însă erau oameni din mai multe sate. De exemplu, pe un lot din acesta era un cetățean Bucur, venit chiar de prin părțile Ilfovului, din sudul țării. În rest, denumirile de familii erau specifice Moldovei noastre.
   
Să ne întoarcem la Păltiniș, la școala gimnazială, ați simțit că s-a schimbat ceva cu adevărat?

În primul rând am avut o clasă de sine stătătoare. La mine acasă acolo, s-au adus de la raionul Darabani niște bănci, de o persoană sau de două, dar erau și bănci lucrate manual, cu o scândură în care stăteau 5-6 elevi cu un pupitru în față. Eu mi-am ales banca care era de o singură persoană. Venea în inspecție la școala din sat profesorul Bejenaru, care lucra la secția de învățământ a raionului.După ce eu am plecat, părinții mei nu au mai găzduit școala. 
La Păltiniș a fost împlinirea de a fi cu mulți copii. Erau două clase paralele, am nimerit într-o clasă bună. În clasă mai era fiica unui învățător; spre surprinderea tuturor, și a învățătoarei, m-am adaptat rapid, pentru că se lucrase mult în plus față de ce făceau învățătoarele cu copiii din sat. De asemenea, nu eram străin de multe lucruri care se întâmplă copiilor din așezări mari. Feciorul preotului m-a învățat să joc remi, table, văzusem deja o tablă de șah la ei în casă. Să mai zic că insistau pe lângă mama să folosesc mereu pijamale, să mă spăl pe dinți. Erau niște lucruri pe care copiii de la țară nu prea le făceau atunci. Bunica de la Păltiniș nu avea altă grijă decât să fie alături de mine. Mama era singura ei fiică și a fost mai apropiată de noi. Anii au trecut frumos, învățătoarea de la Păltiniș era o localnică, care mai târziu a fost soția unei mari personalități la nivelul învățământului regiunii Suceava; a deținut și funcția de secretar cu propaganda la nivelul regiunii, Mihai Burlacu. După 1968 a venit la comitetul județean de partid, a fost și inspector școlar.


   
Ați afirmat că în satul părinților, în primii ani de școală, nu știați cum arată o hartă. Cum se prezenta situați din punctul acesta de vedere la Păltiniș?

Nu pot să spun că erau foarte multe materiale didactice. În clasa a patra, până să începem să facem geografia României sau a raionului s-a întâmplat o nenorocire; a luat foc școala și pe noi ne-au mutat să facem ore la căminul cultural. Multe materiale didactice au dispărut. Abia spre terminarea ciclului gimnazial am învățat într-o școală nouă, pentru că între timp s-a reconstruit școala, care este și acum. Am avut cadre didactice pe care le apreciez și acum, pentru că erau cadre calificate. Directorul școlii era absolvent de școală normală, preda istorie și geografie. Dirigintele meu preda de asemenea științe umaniste. Eu simțeam că ei își fac datoria și asta mi-a plăcut. Am simțit o atmosferă plăcută în școala de la Păltiniș. Era cineva plătit special pentru activități culturale, și mie mi-a plăcut să particip la așa ceva și mă implicam la cor, în echipele de dansuri naționale. Am participat cu aceste echipe la concursuri locale sau raionale.
   
Ce știați despre Darabani înainte de a veni la liceu, aveați imaginea târgului cu populația sa evreiască, unde se găseau de cumpărat lucruri diferite față de ce era în comunele din jur?

Nu am avut nici un fel de surpriză că vin într-un târg. Părinții mei își făceau toate cumpărăturile din Darabani. Deși la un moment dat, cu satul și comuna țineam de raionul Săveni, pentru cumpărături veneam tot aici, iar drumurile erau aproape în fiecare duminică. Părinții au avut căruță cu cal și mă luau cu ei. Nici nu se putea altfel, pentru că eu îmi doream asemenea călătorii, din sat până în târg erau 25 de km, nu tot timpul era vreme bună. Am și fotografie făcută în târg, la vârsta de trei ani, cu părinții mei. Unde este abatorul Sagrod era oborul târgului, unde este benzinăria era un depozit de cherestea atunci. Aveam niște rude aici, și mai ieșeam cu ei în târg sus, și mă luau și pe mine când evreii voiau să aprindă lumina și chemau copii de ai românilor să facă treaba asta. Îmi era, într-un fel, și frică, dar în același timp voiam să văd cum este la ei, cum arătau sinagogile, cărțile lor, voiam să văd cum se închide. Am intrat de câteva ori într-o sinagogă pe unde este Parchetul acum.

Le cânta flăcăilor la acordeon, singurul copil din sat cu bicicletă

Eu le spunea părinților că am fost cu verișorii mei, iar ei mă sfătuiau doar să nu pățesc ceva, să se ia cineva de tine că erai străin. Aici în Darabani veneam și îmi cumpăram haine, aici părinții își vindeau pielicelele atunci când nu o făceau în sat. Erau mulți evrei care umblau prin sate și cumpărau piei de animale. Veneam aici la croitori, pentru că părinții mi-au făcut haine, aveam și pălărie cu boruri mari, chiar dacă eram mai mic. Părinții au avut încredere în mine. În clasa a patra, pentru că au văzut că învățam bine, mi-au luat acordeon. Am învățat cu cineva de la Codreni să cânt și știu și în ziua de azi. În clasele gimnaziale, la Păltiniș, de unde stătea bunica mea era o cooperativă sătească. Se adunau acolo oameni de sărbători și mai beau câte un șpriț, mă chemau și pe mine să le cânt câte ceva.

Iarna, în partea de jos a satului, flăcăii mă duceau într-o casă nelocuită, mă urcau pe sobă și le cântam toată noaptea din acordeon, până când se aprindeau luminile în URSS. Mă duceau acasă, dormeam două ore și apoi plecam la școală. Nu îmi făceau observații că nu știam să le cânt tot ce voiau ei. Din banii câștigați de la baluri mi-am cumpărat un ceas nemțesc, marca Ruhla, de la un magazin din Darabani. La cinci ani am avut trotinetă, iar în clasa a cincea mi-au cumpărat părinții o bicicleta. Ce nu făceau băieții să le-o dau să se plimbe și ei cu ea puțin. Cred că eram singur în sat care aveam bicicletă. Mi-a fost de mare folos, pentru că până în 1962 era o circulație permanentă a celor din Păltiniș spre terenurile agricole, acolo unde primiseră loturile de câte cinci ha.

Prin urmare știam Darabanii, iar mama adoptivă m-a mai dus în Cornești, la bunica de pe mama mea naturală. Părinții mei adoptivi nu mi-au ascuns niciodată că am fost înfiat. Au mai rămas o soră și doi frați pe care i-a crescut bunica de pe tată, deoarece și el a murit când eu am avut cinci ani. Așa au rămas frații mei în grija bunicii care, a trăit foarte mult, a fost și la nuntă la mine. Neamurile de sânge m-au știut și am rămas în relații bune.
 
Cum a fost trecerea la liceu, știați Darabanii, dar erau alți profesori, alt mediu, alte cerințe?

A fost un an cu probleme în rândurile țărănimii, mai ales în iarna anilor 1961-1962, când s-au făcut presiuni mari pentru finalizarea colectivizării. Părinții mei nu au fost bogați, dar nici nu au vrut să se înscrie în colectiv. Tata avea o anume influență în rândul oamenilor din sat și mulți spunea că atunci când se va înscrie Vasile Anichitoae o să ne înscriem și noi. Deși părinții au fost înscriși în întovărășirea agricolă. Atunci am văzut și eu că s-a creat o tarla foarte mare și a venit o rudă a noastră cu un tractor, ca să arate oamenilor cum se ară cu utilajele moderne. Ara și noaptea, se vedea becul tractorului pe deal. Într-o seară, m-a luat și pe mine pe tractor și m-a lăsat să-l conduc. Tatăl meu a fost în al Doilea Război Mondial până în zona Caucazului. A fost citat pe ordin de zi. Mi-a povestit multe lucruri din câte a văzut și a pățit în timpul războiului. În apropierea satului nostru era o fermă a Gospodăriei de Stat Coțușca. Terenurile acolo erau lucrate de oameni, care erau plătiți. Într-o zi și tata a lucrat acolo cu un cetățean din Puțureni. Seara a plouat și omul acela l-a rugat să rămână la noi să nu mai meargă acasă. Seara la un păhăruț, tata i-a povesti și acestui om astfel de lucruri. Se pare că acesta era informator și a transmis mai departe ce vorbea Vasile Anichitoae.



Tatăl, arestat de securitate, iar apoi alungat din sat: „Nici nu știi cât o să țină, că uite, în Rusia ține atâta vreme”

În iarna lui 1962, tata s-a dus la moară la Coțușca. Atunci miliția și securiștii l-au arestat și l-au dus la Săveni. Din satul Mihail Kogălniceanu a trimis răspuns să meargă mama să ia sania și caii. L-au ținut trei săptămâni, timp în care l-au bătut foarte tare. El era un bărbat înalt, frumos, însă când a venit s-a îmbolnăvit. După ce s-a întors, au venit și ne-au luat tot inventarul agricol, caii, căruța, stupii de albine. Erau bucuria tatei, dar au venit i-au pus într-o remorcă și nu i-am mai văzut. Ce a fost mai grav, mi-au spus părinții că tacit li s-a dat de înțeles să părăsească satul. A fost destul de greu pentru ei, că aveau o casă mare, nouă, făcută din tot ce au strâns ei ca agricultori, tata spunea că nu mai putea să facă altă casă. Ca să strice casa și să facă alta la Păltiniș, nu mai aveau cu ce să transporte.

În 1965, părinții au cumpărat o casă mai mică la Păltiniș. Însă cea din Nicolae Bălcescu nu o cumpăra nimeni. Au vândut-o în final cu o sumă care să acopere casa achiziționată de la Păltiniș. Casa părinților, parțial, există și acum. De multă vreme nu am mai fost pe acolo, pentru că mă doare sufletul față de ce s-a întâmplat. În 1990, când s-au dat pământurile înapoi, am alergat și am luat pământul părinților în posesia mea. La Păltiniș ne-am adaptat repede, pentru că erau acolo rudele noastre. Eram legat acolo de școală și de terenul de sport. Era la Păltiniș o tradiție a jocului de volei. Abia în vacanța de primăvară am aflat ce s-a întâmplat cu tatăl meu. Atunci mi-a spus: „Să te ții de carte, să înveți bine, că la noi acasă nu mai este cum a fost”; și mi-a mai zis: „Ai să crești, niciodată să nu te pui cu aceștia care conduc acum țara că-s tare răi, măi băiete. Nici nu știi cât o să țină, că uite, în Rusia ține atâta vreme”.

La examenul de admitere am avut un moment de mare emoție pentru că nu știam exact ce urmează, deoarece am avut și probă orală. Am ieșit din sală îmbujorat și a ieșit un profesor, nu l-am mai văzut de atunci, care m-a chemat la el și mi-a spus că am rezolvat foarte bine proba de matematică și cum avea o cretă în mână, mi-a făcut un semnul crucii cu ea pe frunte. Preoții care au stat în gazdă aveau un radio și am beneficiat și eu de acest lucru. Părinții au prins drag așa ceva și apoi au avut și ei unul. La Păltiniș era extindere, de la Darabani, al sistemului de radioficare și dimineața ca elevi, alergam să ajungem la magazinul cooperației, pentru că acolo existau două difuzoare mari, metalice și ne plăcea să ascultăm o emisiune pentru copii...

Revenind la liceu, am stat în gazdă la niște cunoștințe, familia Vicliuc în spatele liceului, unde stăteam. Am avut condiții destul de bune. Și aici după doi ani, s-a întâmplat un necaz. În plus, mi-am dorit și eu să stau la internat, că erau băieții, jucau fotbal, era altceva. Doar că a fost foarte  greu, pentru că internatul de băieți era unde este acum Judecătoria, iar pentru masă trebuia să venim la Casa Balș, unde era internatul de fete și cantina. Dimineața veneam și luam un ceai acolo, după care veneam la liceu. Eu am învățat în clădirea Școlii vechi și în clădirea veche de la Școala „Leon Dănăilă”. Clădirea mare de acolo a fost dată în folosință în 1964. Am învățat acolo din clasa a X-a. Nu pot să spun că am învățat extraordinar, dar în anii de liceu am citit foarte mult. Într-o clădire care s-a stricat, din incinta Școlii „Leon Dănăilă” era biblioteca. Mergeam acolo, luam cărți și citeam. Îmi făcea mare plăcere să fac treaba asta. 
   
Ați descoperit în liceu că aveți o pasiune anume, care să explice parcursul profesional ulterior?

Am făcut ciclism, pentru că bicicleta era mijlocul de transport cu care eu mergeam acasă, la părinții mei. Mă sculam pe bicicletă și mă culcam pe bicicletă. Mi-a plăcut foarte mult să merg cu bicicleta și mi-a fost și de folos. Iacoban Ilie, un profesor de sport care venise de la Suceava, avea specialitatea volei. A dezvoltat aici acest sport. Noi, care veneam de la Păltiniș, de la Cuza Vodă, Toderiță Străteanu, frații Filimon, am încropit o echipă de volei. În sala internatului, unde era sala de plen, noi copii am dezbătut la ea câteva săptămâni, și am făcut teren de volei. Am participat chiar la câteva concursuri. Unul mai de soi a fost la Vatra Dornei, acolo am văzut pentru prima dată o echipă sportivă de la liceul militar de la Câmpulung. Nu am fost noi cei mai buni, dar nici nu ne-am făcut de râs. Am admirat echipele din orașele mari, noi nici echipament nu aveam.

Din clasa a VIII-a, l-am avut diriginte pe profesorul Nicolae Huțanu. A fost un moment special în prima zi, după ce s-a încheiat careul, profesorul Huțanu a venit la noi și ne-a spus „Băieți, veniți după mine!”, fără să ne încoloneze, fără să ne pună în rând. Geografie am făcut cu soția directorului Constantin Horeanu, Smaranda Horeanu. Era absolventă de universitate, deja la liceu s-au schimbat lucrurile, toți profesorii erau trecuți prin universități. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, nu prea am văzut hărți nici în liceu. Profesorul dicta și noi din sufletul și pasiunea lor trebuia să ne imaginăm. La geografie e greu dacă nu identifici, dacă nu te duci să vezi pe hartă .

Care erau mijloacele de socializare în liceu, pe lângă sport? Cum se legau relații de prietenie în acei ani?

Funcționau matineele la cinematograful orașului, unde puteam să participăm liber la filme, după masă. Aveam fiecare cercul nostru de prieteni. Mă plimbam cu bicicleta. Spre week-end erau dese întâlniri, în sala mare a Casei Balș, unde se dansa, chiar în sala de bal. Se mai sărbătoreau majoratele. Liceul avea brigadă artistică. Cu aceste brigăzi, cu muzică populară și ușoară, făceam deplasări, era și echipă de dansuri. Încă din perioada aceea, cei mai talentați își găseau loc să se manifeste. Profesorii ne duceau la activități pe care le organizau alte instituții, de exemplu, Comitetul Regional de Cultură. Știu că liceul ne-a dus la Zilele Enescu, în satul George Enescu, unde am văzut spectacole grandioase. Ne-au dus la Muzeul Enescu din Dorohoi, la Muzeul de Științe ale Naturii. În anii liceului și ai școlii generale era funcțională, și veneau copiii din toată Moldova la tabăra de la Bucșoaia. Era foarte frumos amenajată și se organizau diferite acțiuni precum concursuri de orientare turistică ori seri culturale. Ne scăldam în apa Moldovei, ne duceau la Voroneț. Ne duceau cu trenul și mulți trăiau pentru prima dată o astfel de experiență. Soția mea a fost și mai avantajată, ea mergând la Fundu Moldovei.
   
Pe soție când ați cunoscut-o?
 


Am cunoscut-o în anii liceului. Am fost trei grupuri de colegi care am rezistat în timp și am făcut căsnicii trainice. Îmi pare rău că bărbații din celelalte cupluri nu mai sunt. Familia Cojocaru a fost din clasa soției, el inginer agronom, ea profesoară de matematică, s-au stabilit la Lișna. Au un băiat acolo, Gruia Cojocaru. O altă familie era din Mileanca, ea a făcut facultatea de matematică, a fost profesoară, el era din Balinți, Mihai Gheorghe. Era un băiat puternic, volubil, sociabil, după 1990 s-a băgat în politică, a ajuns primar. A avut niște probleme și a murit.

Am avut profesori foarte buni, dar și severi. În clasa a XI-a am făcut limba română cu profesorul Lucian Valea. Eu ca elev nu am putut să-l urmăresc, poate nu am avut înclinația pe care a dat-o elevilor ce i-a luat de la început și i-a format. Era un vulcan la oră, se învolbura în toate, povestea foarte mult. Stăteam cu mare atenție și-l urmăream, îmi plăcea pe moment, ne dădea să citim în plus, să umblăm în biblioteci. El făcea prelegeri cu elevii de liceu, de condiție poate mai slăbuță. Toți veneam din familii de țărani. Bineînțeles că pregătirea pentru examenul de bacalaureat a fost foarte bună. Obiectele ne-au fost bine insuflate cât să facem față examenului. Dar nu am avut un management pentru a ne orienta după liceu. Diriginții nu ne-au spus niciodată ce să facem după. Acum mă gândesc că nici noi nu am întrebat. Nu ne-am vorbit nimeni nici dintre ceilalți profesori despre ce să facem când terminăm liceu.

Erau unii care și-au cunoscut foarte bine drumul, cum ar fi băiatul preotului Arnăutu. Eu nu mă pot număra printre ei. Nu am avut nici rude care să mă îndrume. Am crezut că la admitere la facultate îți ajunge ce ai învățat în liceu și am dat examen la electromecanică. Atunci s-a înființat în 1966 Facultatea de Electroenergetică și secretara ne chema să ne înscriem acolo, să nu ne mai înghesuim la celelalte. Am picat la admitere. Am avut un coleg care a mai rămas o lună în Iași, a dat din nou examen și a intrat la fizică. Eu am venit acasă, părinții nu mi-au spus nimic. Am văzut că mulți colegi mergeau la secția de învățământ la Dorohoi ca să suplinească în învățământ. Acolo s-au uitat pe diploma mea și m-au trimis profesor de fizică-matematică la Suharău. Eu am urmat în liceu profilul real. Sandu Pintilie a fost printre profesorii mei preferați. Deși nu am avut note mari la el, îmi plăcea să învăț. Nu știam unde era satul, deși eram din zonă.. Directorul mi-a găsit o gazdă, toți profesorii erau tineri și suplinitori. La un moment dat a venit tata și mi-a adus un ordin de chemare în armată. Am mers acasă la Păltiniș, mi-am luat valiza și am pornit la Comisariatul Dorohoi.



Înainte de a mă duce la comisariat, în autogară m-am pus să mănânc ceva și am cumpărat un ziar „Zori Noi”. Înainte să pun mâncarea pe el l-am citit. Acolo am văzut că Institutul Pedagogic de doi ani organiza înscrieri pentru cursuri de învățători. Înscrierile începeau a doua zi. Nu m-am mai dus la Comisariat, am plecat la Suceava. Am stat la niște cunoștințe și o săptămână am dat examene. Am dat telefon la centru militar și mi-au spus să duc o hârtie ca să nu mă mai ia în armată. În vacanța de primăvară am ținut ore, în practica de specialitate, la clasele I-IV, unde mă luau toate transpirațiile. Trebuia să muncesc, să fac material didactic, pentru că metodistul nu mă lăsa să plec la clasă dacă nu mă pregăteam. Am cumpărat metodici, am învățat să fac planificări.
   
Ați regretat vreun moment că ați intrat acolo la Institut?

Nu, pentru că îmi spuneam că era o activitate de supraviețuire. Părinții nu aveau venituri, așa că salariul meu, cât de mic, tot însemna ceva. Am zis să mă calific undeva și să mă leg de o slujbă. Tot mergând la Suceava, am văzut că exista și Institutul Pedagogic de trei ani, care pregătea profesori. Am zis că mie nu mi se potrivea să fiu învățător, nu aveam răbdarea necesară. După ce am promovat anul întâi, mi-am scos actele de la Institutul de doi ani și m-am dus și am dat admitere la istorie-geografie la Institutul Pedagogic de trei ani. Nu știu de ce nu m-am dus la matematică. Așa mi-am fixat, istorie-geografie. Am stat cazați într-un internat și am văzut băieți care se chinuiau să dea la matematică, iar eu le explicam cum se rezolvă problemele. Nu mi-a părut rău niciodată pentru că am simțit că nu mi s-a potrivit. Deși, în momentul în care am devenit student la istorie-geografie am văzut că lucrurile s-au schimbat. Toți profesorii institutului veneau de la Iași. Predau acolo Dumitru Ciurea, Dumitru Corivan, Mihai Iacobescu, Nicolae Ursulescu, care au început să facă treabă bună. Dintre geografi veneau doi foști asistenți ai lui Vâlsan, Nicolae Pop și Ioan Someșan. Mai târziu, după ce le-am văzut lucrările la Iași ne-am dat seama ce profesori am avut. Făceau niște cursuri extraordinare. Ei erau într-un fel de penitență, dar parcă încercau să recupereze perioada în care nu au lucrat. În domeniul pedagogiei la Suceava a venit Ioan Roman. În acest domeniu a mai fost o familie, Man Vicențiu, care a predat și la Darabani, fiind apoi luat la Institutul Pedagogic.



Am avut o șansă mare în perioada studenției, prin prietenii mei studenți să acced în Uniunea Studenților din România. Acolo am primit în sarcină turismul studențesc, și doi ani de zile am organizat și am mers în foarte multe excursii în țară. Atunci pot spune că s-a produs un salt calitativ după multe acumulări cantitative. Am început să cunosc țara. A avut tabere gratuite foarte multe, și am mers în toate. Cartierul general era la Izvorul Muntelui. Costineștiul era numai stațiune pentru studenți, de acolo, în 1968, am fost în Bulgaria, la Nisipurile de Aur, Cap Caliacra și Burgas. În toate aceste excursii era obligatoriu să ne însoțească câte un cadru universitar. De multe ori veneau cu noi asistenți sau profesori cu soțiile. De obicei făceam traseele în așa fel încât, să trecem și prin alte centre universitare. Am fost într-o relație deosebit de bună cu Biroul de Turism pentru Tineret, care avea o filială și la Suceava. Șeful filialei era un domn, originar din Havârna, ce avusese o funcție pe la partid. El m-a cooptat și am colaborat multă vreme. Mi-a dat multe sarcini care mi-au convenit, în felul acesta am avut o mai bună posibilitate să-mi fac și resurse financiare. Și statutul meu printre studenți a fost destul de bun în acei ani.

Am continuat să joc volei în echipa institutului pedagogic. Am jucat și tenis de masă foarte mult, dar am început să prind și plăcerea de a merge la bibliotecă și de a intra tot mai adânc pe mai multe teme. În prima sesiune mi-a fost foarte greu, la seminarii era mai ușor dar în sesiune trebuiau învățate sute și sute de pagini. Încet, încet, am trecut peste aceste moment pentru că am văzut că nu se poate altfel. În felul acesta mi-a plăcut Suceava, țara asta foarte mult, Bucovina că am făcut multe excursii. M-am trezit absolvent al institutului pedagogic. Atunci, fiecare facultate, își organiza repartiția guvernamentală pe specialități în câte un centru universitar.Eu mi-am dorit foarte mult să mă duc în zona Dornelor în învățământ. Un prieten bun, care era secretar la UTC, dorea să mă atragă în politică, cel de la turism se apropia de pensie și mă chema să mai lucrez cu el și apoi să preiau biroul. Eu am spus că m-am pregătit pentru învățământ, mi-a plăcut să lucrez la catedră. Eram hotărât să merg la catedră să-mi dau definitivatul (Alexandru D. AIOANEI).

 CITIŢI CONTINUAREA LA INTERVIUL SĂPTĂMÂNII




Te-ar mai putea interesa si:  Petru Anechitoae
8:59 pm , 17 Septembrie, 2017

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Unii dărăbăneni au lăsat deoparte treburile din gospodărie pentru a asista la victoria favoriţilor împotriva echipei din Târgu Secuiesc. (foto: R.N.)

Sondaj
Credeți că protestele privind starea drumurilor vor avea vreun rezultat?

   
   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare