Și la Darabani, ca și în alte părți ale țării, vedem case noi, construite după ultimele standarde, în curtea cărora, mai ales vara, regăsești mașini cu numere occidentale. Știm cu toții că este vorba despre cei plecați la muncă în străinătate. Uneori parcă suntem invidioși pe starea lor materială, dar foarte puțini ne întrebăm: Cu ce preț toate acestea? Cazul dramatic petrecut recent în Spania cu familia din Darabani, ca și celelalte întâmplate cu ceva timp în urmă, când oameni de lângă noi și-au pierdut viața departe de cei dragi, pentru că au sperat la o viață mai bună, ne obligă ne punem această întrebare. Nu puține au fost cazurile în care statul român i-a abandonat pe cei care au pulsat oxigen în economia românească ani la rândul, prin banii pe care ii trimeteau familiilor lor. Dincolo de asta, nici măcar nu i-a încurajat, prin diverse mecanisme legislative, să se întoarcă acasă pentru a-și deschide firme și a ajuta cu adevărat la propășirea țării.

Cred că este o greșeală astăzi să-i privim pe cei plecați, ca pe niște oameni cu adevărați fericiți. Este greu pentru noi să contabilizăm sacrificiul făcut acolo departe, de către cei de lângă noi care își văd părinții și copii doar pe internet. Este adevărat că pentru cei mai mulți, plecatul în străinătate a fost o șansă la un trai decent iar pentru cei rămași acasă, o șansă la supraviețuire. Pe cei care nu vor să se mai întoarcă nu avem de ce să-i condamnăm. În schimb trebuie să-i apreciem pe cei care vor să revină. Pe unde au fost, au dus cu ei o parte din locurile natale. Au purtat pe alte meridiane icoana și ștergarul tradițional ca simbol al unei identități pe care nu au dorit s-o piardă.  Bucuria revederii cu cineva drag, acolo departe, ascunde în fond o mare tristețe. Iar întrebarea "De ce trebuie să ne întâlnim aici, la mii de kilometri de casă și nu putem să ne vedem, în aceleași condiții acolo unde ne sunt părinții și frații?" este pe buzele tuturor.



Au fost stigmatizați și priviți ca europeni de mâna a doua, dar au trecut peste toate, au rămas români, și în ciuda faptului că toți îi văd fericiți au și ei probleme. Cei mai mulți și-au făcut meseriile cu profesionalism, dar la necaz nimeni nu i-a mai cunoscut. Criza economică a afectat și țările occidentale, nici acolo veniturile nu mai sunt cum erau în urmă cu ceva timp. Prin urmare cei mai mulți dintre ei trăiesc sub apăsătoarea dilemă: La ce să rămână? La ce să se întoarcă? Poate mulți dintre ei au planuri de afaceri, dar îi îngrozește gândul că acasă statul îi vede ca pe o mină bună de exploatat. Nici o instituție a statului nu a făcut nimic pentru copiii celor care au trimis mii de euro, poate zeci de mii. Nimeni nu îi ajută să-și deschidă o afacere, nimeni nu îi ajută nici atunci când necazurile îi lovesc. Atunci putem vorbi de un sacrificiu cu un preț necunoscut? Eu cred că da. (Alexandru D. AIOANEI)




12:00 am Vineri, 17 Ianuarie, 2014