COMENTARIUL SĂPTĂMÂNII Regele Mihai și generația care nu l-a cunoscut, dar l-a așteptat

În aceste zile sunt mulți care vor scrie și mai mulți care vor vorbi despre Regele Mihai și despre Monarhie. Uniidin postura de specialiști, alți se vor da specialiști, iar alții, care au doar certitudini, vor prezenta „adevărata istorie”. Cu toate că există riscul de a mă pierde printre cei mulți, nu pot să nu aștern pe hârtie câteva rânduri, nu atât din perspectiva unui istoric la început de drum, ci a unui tânăr născut la granița dintre două regimuri politice.

Mă alătur din start celor care au spus și cred că România a pierdut un simbol. Odată cu Mihai al României a dispărut ultima legătură a țării cu un regim abolit prin teroare, cu o instituție construită pe reguli și principii, pe care democrația republicană a încercat să le copie dar nu i-a reușit. Contactul meu și al generației mele cu Regele Mihai și cu Monarhia a fost unul livresc. Am citit în cărți și am auzit de la alții informații, povești, minciuni, conspirații despre ultimul rege al României. Din păcate nu mi-a fost dat să-l văd la Darabani. Conjunctura a făcut să fiu la o mătușă în acea zi istorică. Deși eram copil, am înțeles de la cei din jur, că era o zi importantă. Totuși, mult mai târziu am văzut ceea ce s-a întâmplat în aceea toamnă a lui 1997. Am văzut oameni tineri atunci, pe fața cărora se putea vedea o anumită sinceritate a sentimentelor pe care le trăiau dar am văzut și oameni care, după ce au slujit cu zel regimul care l-a alungat cu pistolul pe Rege, atunci s-au înghesuit să-i strângă mâna.

În 1989 România a scăpat de comunism fără a închide paranteza deschisă în decembrie 1947. Am dat jos blana totalitarismului fără să reluăm drumul firesc, repunând în drepturi instituțiile care au modernizat țara într-o vreme care dădea naștere dictaturilor de orice fel. Am refuzat să înnodăm legătura cu trecutul, un timp în relația cu care avem mereu probleme. În primii ani după 1989 românii le-au alungat cu pistolul pe cel care la 23 de ani și-a asumat decizii de mare importanță pentru viața continentului, cum ar fi scoaterea României din războiul antisovietic. În paralel au început democratizarea cu oameni cărora le-a fost frică să asculte imnul regal, atât de democrați erau.



Generația mea l-a cunoscut pe Regele Mihai prin intermediul generațiilor anterioare, prin ceea ce au scris acestea, prin reportaje și documentare. Distanța față de un trecut care a marcat biografiile înaintașilor ne face să privim efigia regelui cu mai multă detașare. Sunt unii care duc dragostea față de monarhie până la idolatrizare. Personal nu fac parte dintre aceștia. Dar nu pot să nu subliniez că, dincolo de orice, Regele Mihai a fost ultimul șef de stat al României uns.

Ritualul încoronării sale în 1940 a fost unul simplu, dar actul sacramental al ungerii și jurământul depus l-au făcut să se simtă mereu legat și dator față de poporul său, față de patria sa, chiar dacă aceasta din urmă l-a renegat, l-a fugărit, l-a umilit. Educația primită (când a împlinit 7 ani s-a format la București o clasă specială în care au fost aduși copii din toate categorii sociale), momentele tensionate pe care le-a trăit ca tânăr șef de stat, privațiunile la care a fost supus în exil, demnitatea cu care a trecut prin toate l-au transformat într-un simbol al luptei pentru moralitate, credință și lege. Chiar dacă nu l-am cunoscut, chiar dacă poate știu acum prea puțin, sunt convins că generația mea va aprecia și cultiva mai sincer acest simbol, și poate ce ar fi mai important, acest fel de a fi, de a trăi, de a te ridica deasupra tuturor vicisitudinilor. (Alexandru D. AIOANEI)

Citiți și: REMEMBER Rîznic: „Bine aţi venit Domnule Rege!” FOTO DE COLECŢIE
   

Te-ar mai putea interesa si:  Regele Mihai

Adauga un comentariu