Stau cu colegii de cămin la o discuție. Pe fundal, o ascultăm Maria Constandache. Iubim muzica interbelică, și nu de puține ori scriu și citescu acompaniat de Jean Moscopol sau Cristian Vasile. De data aceasta am reușit să-i conving să lasă deoparte varianta originală și să o ascultă pe interpreta din Darabani. Glasul ei este mai viu, mai expresiv, astfel încât, nu o dată am dat replay. Nu este singura personalitate dărăbăneană pe care colegii mei au cunoscut-o prin intermediul Darabaneni.ro. Le-am vorbit despre mai toți cei cărora le-am luat interviu. Au văzut și ei, la rândul lor, exemple de profesionalism, onestitate, modestie. Îi cauți, stai de vorbă cu ei, şi îți povestesc despre un anumit spirit, o anumită trăire care îi leagă, cei care au plecat de locurile natale. Uneori se mai și întristează, nu pot trece cu vederea situația economică a orașului și nici stagnarea sa. Modul lor de a fi și de a trăi îți dă un plus de energie. Atunci când dezamăgit de atitudinea unor semeni, de răutatea lor, îţi vine să renunți la tot, un interviu îți readuce pofta de viață, dorința de a merge mai departe.

Nu sunt adeptul interogațiilor filosofice de genul până unde să te încrezi în oameni? Dar unele evenimente petrecute nu tare în trecut, mă obligă serios să caut un răspuns la această întrebare. Am văzut cum cinismul poate atinge cote inimaginabile, și cum oameni, aparent respectabili se înjosesc până la ultimul nivel doar, doar, l-or vedea pe celălalt suferind. Am văzut cum unii te privesc în ochi și îți promit cu sinceritate că va fi bine, pentru ca nici după o zi să-ți facă rău. Mi-a fost dat să văd cum oameni pe care îi știam a nu fi în relații extraordinare, nu au ezitat să bată palma și să colaboreze când au crezut că o persoană nevinovată le poate deveni dușman comun. În asemenea situații viața celuilalt nu mai contează. Sunt convins că aceștia din urmă pot vorbi și ei de un anumit spirit specific orașului. Doar că de această dată spiritul acesta este unul al relațiilor mafiote, al intereselor meschine, al miștoului și al cumătriei. Este un spirit de haită, necesar în apărarea privilegiilor. Apărarea funcției devine suprema datorie pentru cei mai mulți. Cum o fac? Lătrând, mușcând și gudurându-se. Se pare că orice încercare de comunicare cu asemenea oameni este sortită eșecului, dacă nu înveți să latri ca ei.



Oricât de mult mi-aș dori să trăiesc doar în orașul din povestiri, nu reușesc. Unii oameni se chinuie mereu să te aducă la realitate. Persoane care până mai ieri păreau a fi respectabile s-au comportat ca niște lupi care au scos la lumină un cadavru ascuns și se tem să nu vină alte animale să-l fure. Este interesant cum mirosul de hoit îi transformă pe oameni. În lăcomia lor, unii chiar uită să se șteargă pe la gură. (Alexandru D. AIOANEI)




6:15 pm Duminica, 10 Martie, 2013