A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Așa ar putea începe istoria relației dintre dărăbăneni și instituția opresivă a statului comunist. Deși pare că ne trimite cu gândul la poveștile copilăriei, formula de început este cât se poate de adevărată. Până la urmă, dacă nu ar fi existat contacte între concitadinii noștri și brațul lung al partidului nu s-ar mai povesti. Până la urmă, cei mai mulți dintre noi au fost parte a sistemului, au colaborat într-o măsură mai mică sau mai mare și au girat implicit pe cei care ne obligau mereu la fericire.

Povestea noastră nu este una spectaculoasă, nu se aseamănă celor care le-au avut ca personaje principale pe Constantin Bălăceanu Stolnici (alias Laurențiu) sau pe Dan Voiculescu (căruia i se mai spunea și Felix). La noi, pe malul Prutului, lucrurile se desfășurau mult mai liniștit, pentru că nici mizele nu erau la fel de mari. Suntem în primăvara anului 1981, probabil era o vreme frumoasă, la Darabani. Securitatea avea nevoie de „tovarăși de nădejde”, care să fie dirijați pe lângă diferite persoane din cadrul întreprinderii sau al altor instituții din oraș într-o problemă numită „persoane fără antecedente”. Cel intrat în rețea primea și un nume nou, în cazul de față Mugurel Olaru. Personajul nostru nu a fost unul malefic, probabil nici nu le-a fost prea de folos securiștilor. El avea treabă doar cu cei care nu participau la acțiunile politice din motive religioase. Cu toate acestea, foarte interesat sună formularea Înaltei Curți de Casație și Justiție: „Pârâtul a semnat un angajament prin care s-a obligat să sprijine organele de securitate în mod sincer, organizat și secret”.

Un al doilea erou al poveștii a fost George, așa i-au spus când a semnat. Din păcate pentru el, nu a mai reușit să reziste presiunilor organelor încă doi ani și a făcut pactul cu diavolul. De data aceasta, planul acțiunii este o unitate de învățământ în anul 1988. George (nume conspirativ primit la intrarea în sistem) a primit misiunea de a relata despre opiniile dușmănoase ale cadrelor didactice. Se pare că George și-a făcut bine treaba, a fost lăudat de ofițerii cu care lucra, a descoperit cetățeni care ascultau Europa Liberă și relata periodic despre starea de spirit din oraș. Scriind „ochilor albaștri”, el relata despre una din victimele delațiunilor sale că se face vinovat de „audiere și colportare de știri transmise la posturile de radio reacționare, ocazie cu care a făcut comentarii negative la adresa politicii partidului și statului nostru, elogiind viața din țările capitaliste”. Pentru a fi o poveste, eroii trăiesc fericiți, și probabil vor trăi până la adânci bătrâneți.



Se impune de precizat că în ambele cazuri nu s-a constatat obținerea de foloase din activitatea informativă. Cu alte cuvinte, nu reiese că cei doi ar fi primit bani pentru ce au făcut, dar nici faptul că au fost șantajați sau supuși unor presiuni care să-i facă să cedeze involuntar. Nu declanșăm o vânătoare de vrăjitoare, dar avem un trecut pe care trebuie să-l cunoaștem și să ni-l asumăm. Deocamdată, nu avem cazuri spectaculoase, deși cred că acestea există, dar nu au fost dovedite, încă. Din fericire, impactul acțiunii celor doi a fost unul minor, dar oare, nu este destul de grav doar faptul că au semnat? George și Mugurel sunt două exemple despre cum este omul sub vremuri, dar am fi preferat să vedem două exemple despre cum înfruntă omul vremurile. (A.D.A.)

Cine au fost în realitate Mugurel și George se poate afla accesând link-ul:

http://www.cnsas.ro/colaboratori.html

 



4:32 pm Joi, 23 Octombrie, 2014