EXCLUSIV Doina Melinte: „Mă consider întotdeauna un om al locului” FOTO DE COLECTIE

Două decenii de activitate sportivă de înaltă performanță, participarea la patru ediții ale Jocurilor Olimpice, 4 recorduri mondiale, o medalie de aur și una de argint la Olimpiadă, 5 medalii de aur, 1 de argint și 2 de bronz la Campionatele Europene plus 2 medalii de aur și 1 de bronz la Mondiale. Aceasta este pe scurt CV-ul unei sportive al cărui drum spre podiumul olimpic a pornit de la Mlenăuți, după ce părinții săi au refuzat să o lase la o școală de balet de la Cluj, pe motiv că era prea departe de casă. Cu toate acestea, mai târziu destinul avea să o ducă totuși departe de satul natal și de familie. Doina Melinte a participat la primele competiții naționale în 1974-1975, moment în care specialiștii din domeniu au afirmat că va fi o mare atletă.
 
În anii studenției mergea la toate cursurile și alerga 500-600 km pe lună, pentru a se întreține și a participa la competiții. Primele medalii au început să vină la Cupele Europene, Campionatele Europene, Jocurile Universitare sau la Campionatele Mondiale. După retragerea din viața sportivă s-a implicat activ în administrație. A fost directorul Direcției Județene pentru Sport Bacău, este membru a Comitetului Olimpic și Sportiv Român și vicepreședinte cu rang de subsecretar de stat la Agenția Națională Antidoping. Din 2009 este doctor în Educație Fizică și Sport, având și o importantă activitate științifică. Sala de sport din Hudeşti poartă numele Doinei Melinte Beşliu.
 
Un București aglomerat, plin de șantiere și de praf. Mă îndrept către Național Arena sau Complexul Sportiv „Lia Manoliu”, fostul „23 August”. La stadion se mai văd urmele meciului Steaua-Aalborg. Mă așez pe o bancă din parcul complexului, pe un teren câțiva tineri se antrenau la aruncarea suliței, pe o altă alee Marian Simeon mergea alături de doi boxeri discutând despre pregătirea lor. În sfârșit sosește și Doina Melinte, urcăm în biroul ei de la Agenția Antidoping și până să pornesc reportofonul începe să-mi spună că, a fost și se consideră mereu un om al locului.



Drumul d-voastră spre înalta performanță a pornit dintr-un sat din nordul extrem al țării.

M-am născut la Mlenăuți, sunt al treilea copil la părinți, am fost un copil dorit pentru că mama și tatăl meu își doreau foarte mult o fetiță. Am stat acolo până în clasa a V-a, după care am fost plecată la Pojorâta la un unchi și o mătușă de-a mea. Am terminat acolo gimnaziul, apoi am intrat la Liceul Economic Cooperatist din Bistrița. Atitudini sportive am avut de mică, când mi-am dorit să devin balerină. Când eram în clasa a III-a am participat la o selecție la Dorohoi. Au venit atunci niște profesori, care au făcut selecție pentru școala de balet de la Cluj. Părinții mei nu au vrut să mă lase atât de departe de casă.

Ați regretat acest lucru cândva?

Când am ajuns la liceu am început să joc handbal, iar în primăvara anului 1972 a fost la un cross pe liceu. Atunci mi-am bătut toate colegele și a venit la mine un profesor care se numea Ioan Zanca. El mi-a spus să vin la atletism și am mers cu mare drag, iar în două săptămâni am ajuns campioană județeană la 400, 800 și 1500 de metri. Le-am învins pe alte fete care făceau sport de un an sau doi înainte. Față de alții am început târziu. În timpul liceului am reușit să fac categoria I, la 800 și 1500 metri. Mi-am dorit mult să merg la facultate. Pe atunci aveam un antrenor care dorea să rămân la Bistrița și să merg la o școală de asistenți medicali.

Pentru admiterea la facultate aveam un traseu foarte greu, și mergeam la sală, la Liceul „Liviu Rebreanu”, unde mă antrenam singură și eram toată cu vânătăi. Mi-a fost greu că nu aveam pe nimeni care să mă organizeze. La un moment dat, eu i-am spus că vreau să devin profesoară de sport și că mă duc la admitere la Suceava, la Facultatea de Educație Fizică și Sport. Aici l-am întâlnit pe cel care avea să-mi devină soț, care era și asistent universitar. El m-a antrenat până în 1979, după care din 1979 până în 1980 l-am avut antrenor pe Ioan Puică. Prima mea competiție mare la care am participat fost Olimpiada de la Moscova din 1980.

Cum ați trăit prima Olimpiadă?



Înainte de Olimpiada de la Moscova am participat la un concurs mare la Basel, în Elveția. Eu băteam atunci la poarta marii performanțe, am scos un timp bun și am bătut sportive cunoscute. În 1980 nu am reușit să trec bariera celor două minute. La Olimpiadă nu am reușit să mă calific în finală. Linia s-a oprit deasupra mea. Olimpiada este concursul suprem din toate punctele de vedere. Stadionul era imens. Când am ieșit să concurez în serii, în momentul când mi-am ridicat privirea spre tribune m-am speriat, și mi-am zis că nu o să reușesc să mă concentrez. Atunci am hotărât să nu mai privesc nici în stânga, nici în dreapta, ci să mă ocup de tactica pentru cursă. Au avut încredere în mine foarte mulți oameni. Și atunci, în 1980, doamna Lia Manoliu, care era președintele Comitetului Olimpic Român, a spus că voi fi o atletă de perspectivă cu mari rezultate, și nu am dezamăgit.

Atunci când participați la concursuri în străinătate, antrenorii vă pregăteau psihologic nu doar pentru competiții ci și pentru faptul că veți cunoaște o altă lume?

Nu era neapărat o altă lume. Înainte de olimpiadă am fost în cantonament în URSS, chiar și la Moscova am stat două zile. La Băile Felix aveam un cantonament și acolo veneau sportivi ruși și se pregăteau câte o lună de zile. Îi cunoșteam bine pe sportivi, le știam performanțele și tehnicile de antrenament. Nu pot să spun că am păstrat legătura cu sportivi după ce am ieșit din această lume. Când mă mai întâlnesc cu foste adversare, care sunt și ele acum în diferite funcții, ne aducem aminte cu drag de concursuri. Uneori rusoaicele îmi spuneau că sunt o mașină românească și nu mă opream niciodată. Ele alergau doi ani, după care doi se refăceau. Eu am alergat încontinuu din 1980 până în 1993. Această perioadă lungă este o performanță în sine.

Ați pronunțat numele Liei Manoliu. Cu ce alte nume mari ale sportului românesc ați colaborat și care sunt oamenii care v-au marcat cariera?



Nu pot spune că am colaborat cu nume mari. Pe vremea aceea, fondul și semifondul de la noi erau bine cotate pe plan mondial. Erau Vița Lovin, Maricica Puică care mi-au fost și adversare, dar și prietene. Nu pot spune că am avut prieteni în mod special din străinătate sau din altă parte. Viața de sportiv este una destul de grea, dacă vrei să faci mare performanță. Renunți la tot ceea ce înseamnă distracție. Noi și pe 31 decembrie aveam trei antrenamente pe zi iar pe 1 ianuarie făceam un antrenament. În toată viața mea de sportiv făceam două antrenamente pe zi joia și duminica și în rest câte trei sau patru. Pauza competițională era de două săptămâni, în martie, după mondiale și europene și mai aveam luna septembrie sau în octombrie liber o lună. Pregătirea era foarte grea pentru că presupunea o monotonie îngrozitoare și trebuia să tragi de tine, iar concursurile erau ceva mai relaxante.

Când eram la liceu stăteam la cămin și aveam un director care nu dorea să fac sport de performanță și datorită dirigintei mele Ioana Găureanu, care a venit împreună cu antrenorul de atunci, domnul Ioan Zanca și cu mine la director și i-au explicat că eu vreau să fac sport și l-au convins. Datorez acest lucru și familiei mele care a fost alături de mine, soțului meu care mi-a fost antrenor și a fost alături de mine, și de ce nu, întregii echipe tehnice, pentru că am avut lângă mine și medic și masor. Chiar și cei de la Federație m-au încurajat. Era domnul Firea, secretarul Federației, care a crezut și el în performanțele mele. Sunt mulți oameni cărora le datorez succesul meu dar să știți că, în concurs, eşti de unul singur și te lupți cu adversarii.

„Câți bani să-ți dau pe lună, doar să știu că nu mai muncești atât?”

Cum au acceptat părinții și ceilalți membri ai familiei drumul pe care l-ați ales?
Mama mea nu a fost de acord. Când am început cu antrenamentele și trebuia să rămân în cantonament, îl sunam pe tata şi îi spuneam că trebuie să merg la pregătire iar el spunea: „Lasă, că mă descurc eu cu maică-ta”. Mama nu vroia să mă lase pentru că știa că trebuie să muncesc foarte mult și nu suporta această idee. Când eram studentă și intram pe poartă mă întreba: „Câți bani să-ți dau pe lună, doar să știu că nu mai muncești atât?” Chiar și după ce am luat și medalia olimpică, ea mă întreba când mă las de sport. Tata tot timpul se mândrea cu rezultatele mele. Pe atunci era ziarul Sportul. Dacă era acolo un articol despre mine, tata îl purta în buzunarul de la sacou și îl citea altora. Nu mai am în familie și alte persoane care au făcut sport. Poate, dacă fratele mai  mare cu un an și două luni ar fi făcut sport de performanță, ar fi ajuns și el un bun atlet.

După ce ați ieșit de tot de pe pista de alergare am văzut că ați luat drumul funcțiilor administrative. Nu ați fost atrasă de antrenorat?

Am și antrenat. Când m-am lăsat de sport, în 1993, am fost numită director adjunct al Direcției Județene pentru Sport și Tineret Bacău. Apoi doi ani am fost și directoare plină. Mi-am dorit foarte mult să dau înapoi sportului ce mi-a dat și am încercat la Bacău să-mi fac o carte de vizită ca funcţionar în administrația publică. Am modernizat sala de atletism, sala sporturilor. Am creat un centru de refacere-recuperare pentru sportivi cu 96 de locuri de cazare. Exact după ce m-am lăsat de sport, am fost antrenor voluntar trei ani și jumătate. Mi-am luat o grupă de sportivi, studenți care făceau atletism. Nu aș putea spune că nu am avut performanțe cu ei, dar îmi era foarte greu. Veneam de la serviciu, îmi luam fetița de la grădiniță și mergeam cu ei la antrenamente. După ce acești sportivi au început să obțină performanțe trebuia să stau în cantonament cu ei și îmi era foarte greu, adică imposibil, să mai stau prin hoteluri după ce am stat aproape 20 de ani ca sportiv. Prin urmare, am renunțat la acea grupă de studenți care au ajuns apoi și la campionate naționale și mondiale.



Astăzi, care mai sunt legăturile dumneavoastră cu locurile natale?
 


Mai avem casa (foto) de la Hudești, iar mama mea stă acolo în fiecare vară. Când este mama acolo, merg și eu și stau două-trei zile. Nu pot să-mi uit copilăria. A fost una foarte frumoasă, bogată cu zăpezi mari. Când mergeam la școală uneori troienele acopereau gardurile. Am avut bunici, rude, cunoștințe acolo, dar cu timpul au plecat dintre noi și am rămas doar cu amintirile. Nu pot să spun că am cunoscut lumea de acolo în mod deosebit, pentru că, începând din clasa a V-a, veneam acasă doar în vacanțe.

„Sportul are de suferit din cauza profesorului de educație fizică”

Cum radiografiați astăzi fenomenul sportiv în general și atletismul în special, fiind implicată administrativ la vârf?

Fenomenul sportiv din țara noastră aduce din ce în ce mai puține medalii și cultivă din ce în ce mai puțini sportivi de înaltă performanță. Vorbesc aici de seniori. Sportul are de suferit din cauza profesorului de educație fizică. S-au înființat atâtea facultăți particulare și nu mai este concurența de altădată. Când am dat eu admitere la Suceava am fost 12 pe un loc și chiar am făcut o facultate în care am învățat toate sporturile, cu toate că eram sportivă de performanță. Eu mergeam la toate cursurile practice și pedagogice și, ca să fac și sport și să mă mențin acolo sus, eu mă trezeam la 6 și făceam primul antrenament, iar la 16 eram pe stadion din nou, după cursuri.

Am avut și în gimnaziu și în liceu profesori care mi-au insuflat acest microb al sportului, pe când astăzi nu mai sunt profesorii de altădată. Sunt profesori care au făcut o facultate cum au făcut-o, au ocupat o catedră, dar de fapt nu iubesc meseria de profesor și automat sportul românesc suferă. Vă spun că sunt din ce în ce mai puțini antrenori cu experiență, cei tineri ocupă această funcție dar nu îndrăgesc și meseria de antrenor, iar când vor dispărea și antrenorii  care acum au în jur de 55 de ani, vă spun că sportul românesc va suferi și mai mult.

„Trebuie să existe o simbioză între antrenor și sportiv”

Într-adevăr, se spune că nu sunt plătiți bine, dar oricine la început are un salariu mai mic. Nu pot să spun că nu au fost și că nu sunt talente în atletismul românesc. Dar unii s-au născut talent și au murit speranță, alții au antrenori care îi pot pregăti până la un anumit nivel și nu-i lasă să lucreze cu altcineva și atunci se plafonează. Trebuie să existe o simbioză între antrenor și sportiv. În atletismul românesc astăzi nu mai există seniori de valoare, nu mai există probe la care România să ia o medalie la competițiile mari (Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale sau Europene n.r.). La nivel de juniori sau de tineret se mai iau medalii, dar deocamdată aceștia nu sunt pregătiți încă, și acest lucru s-a văzut anul acesta.

„Nu mai sunt acei copii care să lase calculatorul…şi să facă sport”



Dacă lucruri sunt atât de evidente și problemele se cunosc, cineva se gândește în acest moment la o strategie? Cât depinde acest lucru de infrastructură și cât de educație?

Strategii au federațiile, cluburile, dar eu zic că ține și de generația nouă. Nu mai sunt acei copii care să lase calculatorul și să iasă să alerge, să se joace. Adică să facă sport. Așa îi văd eu pe copii. În momentul în care au luat o medalie la juniori, se cred vedete. Vedetă ești atunci când reziști în arena sportivă mai mult timp și aduni mai multe medalii. Cu o floare nu se face primăvară.  Nu vreau să spun acum cum făceam sport pe vremea mea. Acum totuși statul investește în sport, chiar acești copii, dacă se uită în urmă, statul a asigurat pentru cei care au fost medaliați la olimpiade, mondiale sau europene o rentă viageră. Ar fi motivați să muncească. Eu când am fost medaliată olimpică am luat 15000 de lei și o mașină era 75 000 de lei. Astăzi, COSR, Ministerul Tineretului și Sportului și sponsorii oferă unui sportiv medaliat la olimpiadă o mașină chiar bună și bani de un apartament. Ar trebui să fie motivați pentru că atunci când ies din viața asta sportivă nu o iau de la zero. Ar trebui să se gândească, dar unii se gândesc, alții nu. Eu nu-i înțeleg pe sportivii care nu-și văd interesul, nu văd pentru ce să muncească. Păi dacă stai un an, doi, pe pistă și nu reușești, atunci de ce te mai forțezi, fă altceva.

VEZI şi: Marieta Ilcu-Răileanu, darabaneanca de 10 (medalii) „Sportul educă” GALERIE FOTO

Ați amintit de prima olimpiadă dar nu ați povestit cum a fost când ați urcat prima dată pe podium și ați luat prima medalie.

Eu am participat la patru olimpiade și am două medalii: una de aur și una de argint. Când am fost la Olimpiada de la Los Angeles, unde România a luat 26 de medalii a fost un imbold pentru toți românii de acolo. Noi am întâlnit acolo oameni care spuneau că acum și ei sunt mândri că sunt români. Trăiau în America și parcă nimeni nu știa de România. Acolo am plâns după medalie. Am stat o lună și un pic în America iar atletismul a intrat în ultima săptămână. Când îi vedeam pe ceilalți sportivi că se întorc de la concurs cu medalii, mă bucuram pentru ei, dar îmi spuneam în mintea mea: „Când o să ajung să am și eu o medalie?”. A fost un concurs foarte greu, o aveam ca adversară și pe o prietenă de a mea, Vița Lovin la 800 m, iar la 1500 și pe Maricica Puică. La 800 de metri, când am ajuns în ultimii 150 m am zis clar că nu mai are cine să mă învingă și am luat titlul olimpic. La 1500 m trebuia să mă bat cu Gabriella Dorio. Într-o fracțiune de secundă mi-a trecut prin gând că eu mai am o medalie și acest lucru m-a costat că nu am mai reușit să o ajung pe Gabriela Dorio.

Atunci călătoreaţi foarte mult în afara țării. Ați simțit diferența de mentalitate, de nivel de trai sau viața de sportiv nu vă lăsa timp pentru asta?

Am fost în foarte multe țări. Bineînțeles că era o diferență imensă, dar nu aveai timp să o sesizezi. Uneori, într-o lună, aveam și 10 concursuri și trebuia să te gândești pentru ce ai mers în acea țară și la cursă atât. Nu mergeam și vizitam orașele. Într-un magazin făceam ceva cumpărături, și în rest, hotel și antrenamente. Dar diferențele erau vizibile. Chiar și ca sportiv simțeam asta pentru că, dacă obțineam o performanță la fel de bună sau chiar mai bună ca un sportiv occidental, primeam mai puțini bani de la organizatori față de cât ar fi primit pentru aceiaşi performanţă un american sau un neamţ.

Ați amintit în treacă de fiica d-voastră. Ea face sport?

Ea a făcut și face sport. A făcut natație şi tenis de la 11 ani. Eu nu mi-am dorit să ajungă sportivă de performanță, dar mi-am dorit să știe să înoate, să joace tenis, să schieze. Din clasa a V-a s-a îndreptat către artă. Chiar de atunci a învățat la Liceul de Artă. Acum este studentă la Academia Națională de Arte secția Design vestimentar, modă.

„Cu cât de apropii de orașele mari, sportul devine o raritate”

Ați făcut o vizită la Darabani acum aproximativ două decenii. În ce context s-a petrecut?
 


Am fost atunci la Darabani fiind invitată de profesorul Chirica Pușcașu și de directorul de atunci. Am rămas surprinsă că era și o sală de sport și mai ales că mi-au arătat foarte multe competiții sportive pe care le organizează ei sau la care au participat. Totuși, la țară se face mult mai mult sport. Cu cât de apropii de orașele mari, sportul devine o raritate.

Aveți astăzi întâlniri cu sportivii aflați la început de drum în care să-i motivați cu propria poveste?

Da, mă mai întâlnesc. Mai sunt antrenori care, când au o atletă la 800 sau 1500 m, îmi cer sfatul, mai particip la antrenamente. Dar timpul a trecut, sunt alte generații de sportivi, de antrenori. Am rămas prietenă cu toate colegele mele indiferent de probele pe care le-au făcut. Suntem un colectiv care ne întâlnim mereu și povestim. Chiar acum ne-am întâlni la celebrarea a 100 de ani de olimpism la Ateneu, unde au participat toţi medaliaţii olimpici.

„Am plecat de pe prima scenă a sportului cu sufletul curat”

Cum a fost momentul retragerii?

În ianuarie 1993 am plecat într-un turneu în America și le-am zis celor de la Federație că sunt ultimele mele concursuri, deoarece mă retrag. Ei nu m-au crezut. Atunci când am zis că mă retrag, atunci m-am retras. Nu mi-a părut rău. Din 1990 am fost propria mea antrenoare. Am zis că pot să fiu autodidact, că pot să-mi fac propriul meu plan de pregătire și am fost propria mea antrenoare și am dat și randament. Am plecat de pe prima scenă a sportului cu sufletul curat pentru că nu mai eram motivată să fac sport, nu mai aveam pentru ce.

Un mesaj pentru cititorii noştri…

Consider că zona județului Botoșani este încă o zonă pură, cu oameni care mai au o umanitate curată. Cu cât mergem spre extremitățile României mai găsim oameni și eu cred că important este să știm că dacă dăm copii la sport vor crește mai frumos, vor fi mai ordonați. Și de ce nu, pot ajunge sportivi de performanță. Eu îi sfătuiesc pe copii să aibă încredere în ei, să fie sprijiniți și de părinți și să ajungă să reprezinte județul. De acolo, din județul Botoșani, suntem mai multe sportive medaliate la olimpiade. (Alexandru D. AIOANEI, Bucureşti)

Click pe prima fotografie pentru a viziona mai multe imagini din cariera sportivă a Doinei Melinte

Te-ar mai putea interesa si:  Chirica Puşcaşu,  Doina Melinte,  Maricica Puica,  Gabriela Dorrio

Adauga un comentariu