Doru Murariu: „Cel mai sigur mod de a-ţi prezice viitorul este să ţi-l creezi”

 
Doru Murariu este dărăbăneanul care a reuşit să transforme pasiunea sa, tenisul de câmp, în profesie. A traversat continentele lumii, în speranţa de a-şi îndeplini visul, acela de a antrena într-o finală de Grand Slam. Doru a acceptat să răspundă întrebărilor reporterului Darabaneni.ro despre Academia de tenis şi cea a vieţii, în 19 februarie, ziua în care "coach" a împlinit 45 de ani. La mulţi ani, Doru Murariu!
 
Numele d-voastră se confundă cu sportul alb. Puteţi să ne dezvăluiţi itinerariul în tenis, pentru cititorii noştri care încă nu vă cunosc?

Copil fiind am practicat mai multe sporturi, fotbalul fiind pe primul plan, începând cu miuțele din pauzele de la școală, până la juniorii echipei Sănatatea. Am jucat deasemenea tenis de masă, participând la mai multe competiţii; am reprezentat cu succes Liceul Industrial, aşa cum se numea pe atunci, la fazele judeţene ale întrecerilor elevilor. Unul singur dintre aceste sporturi avea să se transforme din pasiune în profesie. Nu ştiu ziua când am început să joc tenis de câmp; ştiu doar că mă fascina sunetul mingii de tenis lovite. Când am pus mâna pe o rachetă, am lovit la perete până s-a lăsat întunericul. Am simţit pentru prima dată însemnătatea şi semnificaţia expresiei „dragoste la prima vedere”.

Mărturisesc faptul că am jucat turnee în România, apoi în Germania, SUA, iar într-o zi când mi-am dat seama că nu voi putea ajunge de talia celor din top 100 am o avut o dorinţă nouă, aceea să devin antrenor, şi să am cândva  un sportiv pe care să-l duc într-o finală de Grand Slam (Roland Garrros, Wimbledon, US Open sau Australian Open). Între timp, am avut jucatori pe care i-am antrenat şi însoţit la aceste competiţii de nivel mondial, dar încă nu am avut niciunul care să ajungă în finală. Astăzi împlinesc 45 de ani, iar dorinţa de a-mi îndeplini visul a rămas la fel de puternică ca la început şi sper să reuşesc într-o zi.

A plecat în Germania după Ion Ţiriac
 
Sunteţi dărăbănean, dar locuiţi în prezent în ţara tuturor posibilităţilor, USA. De asemenea, aţi păşit graniţele Germaniei şi Canadei până în Florida. Cum se explică acest traseu?

Tenisul este un sport internaţional prin natura competiţiilor ce au loc sub forma de circuit în toată lumea. Pe la mijlocul anilor `80 Germania era în vârful ierarhiei tenisului, cu Boris Becker şi Steffi Graf, lor alaturandu-se şi Michael Stich care a câştigat Wimbledonul. Am plecat din dorinţa de afirmare şi cu speranţa că aş avea o şansă să lucrez cu sau pentru Ion Ţiriac, care este idolul meu. Şi asta, pentru modul în care gândeşte cât şi datorită succesului său în viaţa sportivă şi de afaceri. Neavând norocul să-mi îndeplinesc această dorinţă, am realizat repede că trebuie „s-o iau de coadă de unul singur”. Nu cred în noroc, motto-ul vieţii mele fiind „cel mai sigur mod de a-ţi prezice viitorul este să ţi-l creezi”

În Germania am fost antrenor la diferite cluburi, la lotul regional, şi am lucrat în acelaşi timp cu mai mulţi jucători profesionişti. Apoi am primit o ofertă să lucrez alături de legendarul Jose Higueras (care i-a antrenat pe Jim Courier, Pete Sampras, Michael Chang, Roger Federer) fiind numit directorul Academiei lui din California, SUA. Aceasta a fost unul dintre cele mai importante momente din cariera mea de antrenor. Am învăţat foarte multe lucruri şi am cunoscut foarte multe personalităţi din tenis. Un an mai târziu m-am mutat în Canada, fiind directorul unei Academii de performanţă - Niagara - unde am reuşit să obţinem un titlu de campion naţional şi două de vicecampion. În Canada am avut din nou o şansă imensă să-l am ca mentor în cadrul cursului de antrenori şi chiar să lucrez cu Louis Cayer, fost căpitan nejucător al Canadei, antrenorul echpei Nestor-Sebastia Lareaux care a câştigat medalia olimpică la Seoul în proba de dublu, iar în prezent este membru al echipei lui Andy Murray.

Dupa o escală de doi ani în România, unde Gabriel Moraru, unul dintre elevii mei, a obţinut un titlu naţional pe echipe cu Dinamo Braşov,  cât şi o participare în calificările turneului de la Wimbledon iar un alt elev, Assri Merzuki (foto sus), a fost selecţionat la vârsta de 15 ani în echipa de Cupa Davis a  ţării sale, Malaezia. Acesta reprezintă un record, pentru că în istoria Cupei Davis sunt foarte puţini jucători care au fost selectaţi la o vârstă atât de fragedă pentru a participa în cea mai prestigioasă competiţie de tenis pe echipe la nivel mondial. Deasemenea, pentru o perioadă scurtă, în vara anului 2010, am conceput şi pus în aplicare planurile de pregătire fizică pentru Alexandra Dulgheru. În acelaşi an m-am hotărât să plec în Florida (SUA) unde după o perioadă relativ scurtă, împreună cu un partener american, Heath Turpin, am pus bazele unei  Academii de tenis, Tennis Players Fitness Institute, in localitatea Bradenton, oraşul în care se află şi renumita Academie a celebrului antrenor Nick Bollettieri.

Fiul Jose îi calcă pe urme



Această Şcoală de tenis este ceva unic, profilul fiind (în afara tenisului) pregătirea fizică specifică tenisului, cât şi implementarea procesului de periodizare în tenis. Unul dintre jucătorii pe care-l antrenez aici este cel mai bine clasat junior din Malaezia şi component al echipei de Cupa Davis de la varsta de 15 ani. Avem copii de toate vârstele, iar programul cuprinde un regim de antrenament spartan în care disciplina şi dorinţa de sacrificiu sunt puse înaintea talentului sau a banilor. În casa noastră „tenisul nu lipseşte de la nici o masă”, fiul nostru Jose (foto sus) în varstă de 6 ani a participat deja la primul său turneu internaţional de minitenis (teren cu dimensiuni reduse şi mingi mai uşoare) unde s-a clasat pe locul doi. Soţia mea, deşi doctor in drept, s-a respecializat în profesia de antrenor mental, şi este foarte activă alături de mine în procesul de instruire şi pregătire a sportivilor din Academie.
 
Din cunoştinţele noastre, prof. Octav Teioşanu este cel care v-a pus racheta în mână. De asemenea, profesorul dărăbănean ne-a mărturisit că nu aţi uitat niciodată de unde aţi plecat.

Octav a aparţinut unei „generaţii de aur” (această apreciere este făcută de mulţi admiratori ai sportului în general şi ai tenisului în special), deci asta nu este numai clasificarea mea. Împreună cu fratele său Victor au fost cei care au făcut ca tenisul să fie jucat cu mare pasiune şi la Darabani. El este unul dintre cei mai buni pedagogi pe care i-am cunoscut, iar legatura lui cu tenisul era (dacă nu cumva mai este) una de sânge, vine din străfundurile fiinţei sale, a sufletului său, fiind una din marile sale pasiuni. Are un har rar întâlnit de a motiva un copil, un adolescent, un iubitor al tenisului dar şi al sportului în general prin exprimarea sa psihopedagogică, prin trăirile sale şi chiar prin aspiraţiile sale, care m-au convins foarte repede să mă îndrăgostesc de tenis. Era singurul dintre „cei mari” care juca cu mine ori de câte ori doream (dându-mi sfaturi tehnice şi tactice). Chiar şi atunci când ar fi avut vreo activitate cu familia; tenisul era pe primul plan. Printre succesele sale ca jucator trebuie menţionat şi faptul că Octav a fost componentul echipei universitare din Iaşi, ca titular incontestabil.

Octav a avut un rol decisiv în hotărârea mea de a face din tenis plăcerea şi profesia vieţii mele, dar, din păcate, n-aş putea spune că am avut vreodată un antrenor. Spun din păcate pentru că dacă aş fi avut un antrenor, nivelul meu de joc ar fi fost mult mai sus. Aici există şi o parte bună: faptul că nu am avut un antrenor m-a învăţat să fiu autodidact. Totuşi, declar cu sinceritate că de la Octav Teioşanu, care a fost şi este un admirator încrâncenat al culturii, civilizaţiei, seriozităţii şi disciplinei germane am învăţat încă din primii paşi făcuţi în tenis că performanţa nu se poate face fără muncă, talent, rigoare matematică şi o voinţa de nezdruncinat. Îmi dădea exemple ca un adevărat profesor de istorie, din renaşterile germanilor după cele două războaie mondiale, care prin voinţă, muncă, talent şi seriozitate au ajuns unde … sunt şi astăzi.

Îmi dădea ca exemplu suprem din lumea tenisului seriozitatea cu care aborda fiecare antrenament marele campion Bjorn Borg. Deşi Octav nu făcea tenis de performanţă, mă refer la un antrenament planificat şi cu antrenor, ducea o viaţă de sportiv imitându-l în tot ce făcea pe Bjorn Borg. Mie atunci îmi plăcea Năstase, acum nu mai ştiu, pentru că văd lucrurile atât de diferit. Ştiu că a fi jucator de talie mondială, azi ai nevoie de eficienţa lui Borg, de creativitatea lui Ilie, la care s-ar adauga pregătirea fizică a lui Nadal precum şi sclipirea, fineţea şi eleganţa lui Federer.

A făcut echipă de dublu cu idolul său, Ilie Năstase, împotriva lui Victor Newman din „Tânăr şi neliniştit”

În 2008 antrenam la un Club din Bucureşti şi într-o zi mi s-a spus ca ProTv-ul are ca invitat pe Victor Newman, rolul principal din „Tânăr şi neliniştit”, interpretat de actorul Eric Braeden. Conducerea clubului m-a întrebat atunci dacă aş dori să joc cu el. Am raspuns afirmativ şi aşa m-am trezit faţă în faţă cu un domn bine făcut pentru vârsta sa, care venise însoţit de o tânără foarte frumoasă. Într-o pauză am vorbit cu el şi am descoperit că emigrase de tânăr din Germania aşa că am început să vorbim în germană( eu am locuit 16 ani în Germania).



S-a creat o legătură  plăcută între mine şi dl. Newman, aşa că la sfârşit, m-a întrebat dacă nu vreau sa jucăm la dublu a doua zi când era programat să vină şi Năstase. N-am stat pe gânduri prea mult şi am acceptat. A doua zi, a venit într-adevăr Ilie şi am jucat la dublu. Am facut chiar echipă cu el. Tocmai începuse o dietă, pentru a-şi menţine forma fizică. Îmi spusese că renunţase la glucide seara. Servea încă bine şi avea un simţ incredibil al mingii. Mi-a spus la un moment dat să servesc mai uşor, să nu-i batem aşa rău că altfel, nu mai  vine niciodată în România. Să joc cu Ilie dublu, a fost cea mai frumoasă dorinţă pe care zeul tenisului (dacă exista unul) mi-a îndeplinit-o.



Deşi el e un tip foarte „şugubăţ” şi atmosfera era relaxantă aveam senzaţia că mâna-mi era din plumb când serveam. Îmi treceau prin cap finala de la Wimbledon cu Borg şi toate meciurile care, copil fiind, le vizionam la tv şi mă întrebam dacă sunt eu acela care acum serveam pentru a-i pregăti finalizarea punctului la fileu celebrului Năstase. Protv a filmat şi s-au făcut şi poze dar, din pacate, deşi am încercat multă vreme, nu am primit nici imaginile nici vreo fotografie aşa că am ramas doar cu amintirea.
 
În România se poate face  performanţă în tenis, sau ţara noastră este, în general, un teren tarat pentru acest sport?

Performanţă se poate face oriunde. Important este să ai oameni cărora să le placă munca mai mult decât distracţia. În România se vorbeşte la tot pasul că nu putem face nimic pentru că nu avem bani, ceea ce este parţial real. Orice comună sau oraş poate să specializeze un antrenor în cadrul Federatie Romane de Tenis care să lucreze cu copii şi să-i aducă la un nivel naţional, iar mai departe se mai gasesc portiţe spre marea performanţă. Dacă am avea 20-30 de orăşele sau comune care ar descoperi 1-2 jucatori talentaţi, sigur s-ar găsi din toţi şi la noi un Federer sau Djokovic. Ştiu, veţi spune că nu sunt mingi, terenuri, rachete etc. Ştiu acum că foarte multe şcoli generale sau licee au Săli de sport. Uitaţi-vă la Serbia care are aprox 7 mil de locuitori, credeţi că tenisul s-a născut acolo? Mă întreb cum o ţară aşa mică poate sa aibă 2 jucatori în top 10 ATP şi 3 în top 50, cât şi două jucătoare, ambele ajungând cu ceva timp în urmă lidere mondiale.



Şi noi avem 5 jucatoare in top 100, dar din pacate nu reuşim să avem o echipă de Cupa Federaţiei în Grupa Mondială. L-am avut pe Florin Mergea care la vârsta junioratului a fost lider mondial, cu victorii asupra lui Andy Murray, Bagdadis sau Thomas Berdich. Constatăm cu tristeţe că aceşti jucători învinşi de el sunt acum în vârful ierarhiei mondiale, iar Florin s-a oprit la vârsta de 23 de ani când normal ar fi fost să înceapă ascensiunea. Nu intenţionez să judec pe cineva sau să intru în detalii pe marginea motivului, dar convingerea mea este că dacă cineva doreşte să facă acest lucru din inimă găseşte soluţii.

Obstacolul cel mai greu de trecut îl văd în mentalitatea oamenilor, cât şi în management. Şi când spun asta, mă refer la toata ţara, nu numai la Darabani. Oamenii au rămas cu mentalitatea dinaintea lui 1989, cand partidul dădea muncitorilor casă şi serviciu. Ştiu oameni care-şi doreau un sponsor, şi când l-au găsit şi li s-a cerut să facă un plan financiar pentru un sportiv şi să stabilească anumite obiective, nu au reuţit să convingă, sau primind resursele financiare le-au folosit în scopuri personale.
 
Există viaţă şi după Ţiriac sau Năstase? Cele mai recente rezultate ale noastre sunt titlul într-un turneu de Grand Slam al lui Tecău, la dublu-mixt la Australian Open, iar din urmă vine Jaqueline Adina Cristian  de 14 ani, care a câştigat recent cel mai prestigios turneu mondial dedicat juniorilor, Les Petits As.

Repet: tenisul poate evolua peste tot acolo unde există dorinţă şi pasiune, peste care se suprapune munca fără limite. Acestea sunt, de fapt, condiţiile sportului de performanţă şi aşa au stat lucrurile încă din antichitate. Legenda din Pheidippides spune ca un tânăr grec, în dorinţa sa de a anunţa victoria asupra perşilor în bătălia de la Marathon, a alergat distanţa de 42 km fără oprire, iar după ce a dat de ştire, s-a prăbuşit fără suflare. Sportul de performanţă înseamnă scrificiu fără margini şi aşa a fost “de când lumea”. Felicitări lui Horia cât şi Jaquelinei!
Pe Jaqueline o ştiu foarte bine. În pregătirea pentru turneul de la Eddie Herr şi Orange Bowl (cele mai prestigioase turnee mondiale  de juniori) s-a antrenat la Academia noastră împreună cu antrenorul ei, Cornel Enache.
 
Deci se poate şi la noi? Pentru că în ultimii ani tenisul românesc a fost dominat mai mult de scandaluri decât de performanţe. Suntem fericiţi dacă accedem în Grupa Mondială, unde ne oprim în primul tur.

Din păcate, una dintre caracteristicele negative în gândirea noastră este că ne e teamă(şi ne certăm pe tema asta) să nu pierdem pielea ursului din pădure. Ca şi în politică, lupta pentru “ciolan” este mai importantă decât setea de glorie şi mândria de a fi cel mai bun pentru ţara ta.



 
Se spune că tenisul este unul dintre cele mai bănoase sporturi. Este adevărat? Se câştigă uşor bani din tenis?

Ca să pot explica cât de uşor se pot face bani din tenis vă voi da un exemplu foarte simplu. În lumea asta majoritatea mănâncă pâine, deci ar fi nevoie de miliarde de pâini pe zi. Asta ar însemnă că a avea o brutărie te poate face bogat peste noapte. Din păcate, nu este aşa. Dacă ne gândim prin câte procese şi câte mâini trece o pâine până ajunge pe masă, începând cu cultivarea grâului, cu vremea care trebuie să fie prielnică agriculturii, recoltatul, prelucrarea, vânzarea şi apoi de abia tragem linie şi socotim eventualul venit.

Un jucător trebuie descoperit, apoi trebuie plămădit de antrenorul care-i călăuzeşte primii paşi, apoi de cei de la loturile naţionale, depinde de pregătirea fizică, managerii, turneele la care participă pentru a ajunge la un anumit nivel şi apoi, după ce accede în top 100, poate spera să traiască decent având în vedere că ceea ce reprezintă costuri se ridică la sume foarte mari. Zboruri, hoteluri, costurile antrenorilor îi împiedică pe jucători să devină milonari peste noapte.

„Nu cred în talent, ci doar în perseverenţa lucrului bine făcut”

Care este cea mai înaltă performanţă  pe care aţi obţinut-o în tenis, în special ca antrenor? Ce este mai greu: să joci tenis sau să antrenezi? Ne puteţi dezvălui secretul succesului d-voastră?

Eu am simţit că este mai greu să fii antrenor decât să joci. Când joci, şi dacă pierzi, eşti responsabil doar pentru tine. În schimb, în calitate de antrenor, oamenii işi pun speranţe în sfaturile şi planurile tale. E ca şi când faci un accident conducând singur o maşină, sau pilotezi un avion cu sute de pasageri. Ca antrenor stabileşti un plan tactic pe care trebuie să-l pună altcineva în aplicare, deci depinzi de el. Secretul succesului meu? Nu ştiu dacă deţin vreun secret. Poate că atunci când îmi selectez partenerii sau elevii cu care vreau să lucrez, am învăţat că numele mari cu CV-uri impresionante au mai puţină importanţă, comparativ cu caracterul şi dorinţa de sacrificiu.

Acestea sunt, după părerea mea, cele mai importante ingrediente pentru a avea success în afaceri şi a atinge marea performanţă. Aş mai adăuga aici că nu cred în talent ci doar în perseverenţa lucrului bine facut. Am antrenat sportivi care au ajuns multipli campioni naţionali, medaliaţi la campionate europene, selecţionaţi la echipele de Cupa Davis şi Cupa Federaţiei, iar doi dintre ei au terminat victorioşi în faţa lui Richard Gasquet şi Justin Henin în cadrul unor turnee internaţionale. Am antrenat şi antrenez jucători din România, Germania, China, Africa de Sud, Grecia, Malaiezia, Iran, Australia, India, Slovacia, Cehia, Ungaria, Canada, Trinidad Tobago, Statele Unite ale Americii etc.
 


Sunteţi prieten cu Andrei Pavel, unul dintre cei mai cunoscuţi tenismeni români. Tenisul este veriga celor mai durabile prietenii pe care le-aţi legat în viaţă?

Prima informaţie nu este chiar aşa aproape de realitate. Nu sunt prieten cu Andrei Pavel, ne ştim, ne salutăm şi cam atât. Eu am antrenat pe Gabriel Moraru (foto sus) care a fost selecţionat în lotul lărgit de Cupa Davis când el era căpitan nejucător, şi care e constănţean ca şi Pavel, şi aşa am comunicat un pic cu Andrei.
Da, tenisul reprezintă pentru mine o verigă foarte importantă pentru că cea mai mare parte a celor pe care-i ştiu au legatură cu tenisul.
 
Se ştie că în Darabani infrastructura sportivă este la pământ. Ce credeţi că ar trebui să facă autorităţile locale pentru a dezvolta fenomenul sportiv aici?

Neavând toatele datele problemei, îmi este foarte greu să dau indicaţii.
 
Ce sfat le-aţi da tinerilor care vor să practice acest sport şi chiar visează la profesionism în tenis?

Indiferent ce fac, să se ridice cât mai repede pe picioarele lor şi să nu aştepte nici un ajutor de la nimeni. Timpul este cel mai preţios lucru pe care-l au. Să nu şi-l piardă analizând politica şi sperând că într-o zi va veni cineva „să ne dea” şi aşa s-o „ducem mai bine”. Să accepte că orice ar face, pentru cei care ajung să ne conducă ţara, politica reprezintă un mijloc de a-şi apăra interesele lor şi nu ale noastre. Să-şi trăiască fiecare clipa vieţii la maxim gata de orice sacrificii pentru a-şi atinge dorinţele şi aspiraţiile, în sport cât şi în viaţa de zi cu zi.

Vă rugăm să transmiteţi un mesaj cititorilor publicaţiei Darabaneni.ro şi celor dragi de acasă.

Multă sănătate şi credinţă în Dumnezeu.
Doamne ajută!



Interviu realizat de Lucian Bălăucă