VALS „Poezia in fotografie” de Ionel Bichir si Anca Bejinaru GALERIE FOTO

Profesorul de matematică dărăbănean Ionel Bichir este aproape de lansarea celui de-al şaselea volum de poezie intitulat „Vals”. Cartea iese din tiparele obişnuite, deoarece versurile se suprapun aici cu arta fotografică milaneză realizată de Anca Bejinaru, o dărăbăneancă stabilită din 2010 în Italia, la Milano. Anca are 32 de ani şi a absolvit în 2002 Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, având şi un master în Finanţe şi Bănci (FIBAS). Din ianuarie 2011 a urmat mai multe cursuri de fotografie, participând ulterior la workshopuri susţinute de adevăraţi maeştri ai fotografiei milaneze şi la diferite evenimente şi expoziţii. „Privind lucrurile, oamenii, viaţa prin fereastra mică a aparatului de fotografiat am simţit cum totul se transformă în mine. A ieşit la iveală o pasiune nebună pentru fotografie, care în scurt timp a devenit modul meu de a fi, modul meu de a vedea lumea şi de a mă lăsa văzută de lume” a declarat pentru Darabaneni.ro, Anca Bejinaru.

Arta şi frumosul îi uneşte, încă o dată, pe dărăbăneni, sunetul armonios al „Valsului” lui Ionel Bichir dând fiori de emoţie şi îndemnând la visare, într-o lume în care nici măcar visele nu supravieţuiesc, aşa cum se arată şi în prefaţa cărţii (citeşte integral mai jos) realizată tot la Milano de prof. Nicoleta Mateiciuc. „Am încercat să adaug câteva cuvinte frumuseţii fotografiei. S-a întâmplat să intru în rezonanţă pe această temă cu Anca. Mulţumesc d-nei profesoare Mateiciuc pentru cuvintele frumoase scrise în introducere” ne-a mărturisit autorul poeziilor, Ionel Bichir. „Dincolo de această inedită colaborare, dorinţa mea arzătoare este de a putea realiza împreună şi o expoziţie de fotografie şi poezie. Mă regăsesc în tot ceea ce surprind în fotografie, asta înseamnă că mă pot numi fotograf?” a conchis Anca Bejinaru. Cartea, care va fi scoasă la editura Taida din Iaşi, va fi lansată în viitorul apropiat la Darabani, dar şi la Milano.

Click pe prima fotografie pentru a viziona o Galerie foto de excepţie, marca Anca Bejinaru.

PĂREREA SPECIALISTULUI
Poezia lui CIB, paranteză a existenţei  în secolul post-vitezei

Care este locul poeziei, într-o lume mereu in mişcare, axată pe valori materiale în detrimentul celor spirituale? Am putea să o definim din perspectiva zilelor noastre, altfel decât a fost definită (în arte poetice şi în studii de teorie literară) de-a lungul istoriei literaturii? Îmi vine in minte imaginea unei paranteze. O paranteză, în accepţiunea ei matematică, dar şi ca semn de punctuaţie, presupune o izolare a unui conţinut parţial, dar în strânsă legatură cu un întreg. Cea mai frumoasă definiţie a unei paranteze (dacă n-o fi chiar singura din lieratura română), am găsit-o într-o proză a lui Alexandru Vlad, Ultragiul:
„N-aţi simţit niciodată o paranteză? Ia mai mult timp s-o deschizi, s-o explici. Ia mai mult decât timpul în care, fizic, ai realizat-o. Există un timp emoţional, care nu se suprapune timpului fizic. Parantezele acestea, s-a convenit, sînt nişte paranteze de timp afectiv în fluxul timpului fizic”.

Poezia apare aşadar ca o nevoie de izolare, un moment de suspensie în ritmul trepidant al vieţii, pentru a ne regăsi şi a reconsidera valorile personale. E un spaţiu atemporal, care ne smulge din condiţia noastră perisabilă, sau, cel puţin, ne dă iluzia că putem învinge moartea prin creaţie, asigurându-ne un loc în eternitate. Poezia lui Ionel Bichir, în special creaţiile din acest volum, ilustrează tocmai aceasta ipostază. Dacă în volumele anterioare găseam şi poezii de inspiraţie istorică, socială sau cotidiană, în centrul acestuia se află omul, ca fiinţă atemporală, desprinsă de orice context istorico-social, dar supusă vremelniciei. Eul liric este unul subiectiv, egocentric, versurile îmbrăcând forma unei confesiuni, ca un vals al trăirilor intense, oscilante. Toate poeziile sunt scrise la persoana I, din dorinţa de a da autenticitate sentimentelor descrise, într-un registru uneori grav, pesimist sau nostalgic, alteori plin de vivacitate, de avânt titanic sau ludic, de autoironie.

Titlul volumului Vals sugerează o sinestezie între muzică, dans şi cuvânt. La acestea se adaugă imaginea fotografică, o formulă poetică modernă,  act demiurgic în sine, recreând universul prin proiecţia unei lumini dinspre interior spre lume. Atât poezia, cât şi fotografia pot fi considerate forme ale dansului. În Propos sur la poésie, Paul Valery  surprinde similitudinile între poezie şi dans: „Malherbe asimila proza cu mersul, poezia cu dansul. Mersul, ca şi proza, are întotdeauna un obiect precis. Ea (proza) este îndreptată spre un obiectiv pe care scopul nostru este de a-l atinge (...) Dansul este cu totul altceva. El este, fără îndoială, un sistem de acte, dar care îşi au scopul în ele însele. El nu se duce nicăieri. Dacă urmăreşte totuşi ceva, nu poate fi vorba decât despre un obiect ideal, o stare, o voluptate, fantoma unei flori sau o încântare de tine însuţi, o extremă viaţă, un pisc, un punct suprem al fiinţei”.

Demersul de a-l integra pe Ionel Bichir intr-un anumit filon liric se dovedeste dificil, fiindcă poetul pare să se sustragă etichetării. Valsurile lui Ionel Bichir sunt clasice prin echilibrul formei, (pre)romantice prin avântul titanic pus în slujba atingerii idealului,  simboliste prin muzicalitate, moderniste prin căutarea lirismului pur, desprins de epic şi de anecdotic (aspecte pe care le regăsim fragmentar în volumele anterioare) şi prin tematica abordată: condiţia omului şi a artistului, actul creaţiei artistice, iubirea ca formă a cunoaşterii, obsesia timpului care ne striveşte, ne duce cu fiecare pas spre neant. Am putea să-l considerăm un poet postmodernist pentru felul în care preia si transformă formulele poetice, temele şi motivele din etapele anterioare ale istoriei literare, dacă n-ar fi seriozitatea tonului şi autenticitatea trăirilor, care resping ideea de parodie sau de scriere în palimpsest. Ipostazele eului liric, “uliul din înalt”, “cerul care arde”, “iarba care arde” dezvaluie un spirit pasionat, în slujba unor idealuri înalte şi reflectă concepţia poetului, potrivit căreia este nevoie de implicare totală şi de suferinţă pentru a crea ceva durabil.

În anumite poezii, precum Valsul viorii, se întrevăd elemente simboliste,  preocuparea pentru muzicalitatea versurilor, care ne duce cu gândul la Bacovia şi la Verlaine prin sunetul grav, de plânset, al viorii, instrumentul preferat al simboliştilor:
Balada e acum desprinsă,
Un val de sunet din viori,
Fereastra de o fi deschisă,
Va sparge liniştea în zori
De Bacovia îl leagă pe poet atât înclinaţia pentru vioară, cât  şi titlul acestei  poezii, amintind de Vals de toamnă. Dacă valsul bacovian are rezonanţe funebre, valsul bichirian sună armonios, dă fiori de emoţie şi îndeamnă la visare. Prezenţa fizică a omului este fragmentară, bărbia şi “inima uşoară”, accentul cade pe sunetul viorii şi pe emoţiile pe care acesta le produce.
În alte scrieri (Opresc timpul, De mi-ai da) remarcăm o muzicalitate în spiritul poeziei populare, pe care o regăsim şi la Eminescu, dată de repetiţii şi de paralelismul sintactic:       
Pe cărare, sus pe munte
Opresc timpul, şi nu ştiu
Că amiaza-i pe trecute,
Ori e seară, şi-i tîrziu!

Pe cărare, sus pe munte
Opresc norul călător,
Picături adun pe frunte,
Le fac apă de izvor.
Eul liric îşi atribuie puteri demiurgice, opreşte timpul, norul, transformă elementele universului, le recreează după voinţa proprie. Timpul oprit în loc îşi pierde puterea distrugătoare, norul devine apă de izvor, element dătător de viaţă. Eminesciene  sînt de asemenea poeziile De mi-ai da, atât prin titlu (aminteşte de poezia De-aş avea), cât şi prin viziunea unei iubiri ipotetice, ca proiecţie a unei dorinţe, şi Vals pe plajă. Microcosmosul şi macrocosmosul se întâlnesc aici, prin reflexia cerului în mare. Infinitul macrocosmic, simbolizat de soare, tânjeşte după lumea terestră, mărginită,  reprezentată de apa mării. Discuţia dintre cer şi soare aminteşte confruntarea dintre Hyperion şi Demiurg în Luceafărul eminescian. Seara, care vine ca o toamnă, este o sugestie a morţii, iar valul care „trece fără spume” aminteşte de vestitul „ce e val ca valul trece” din Glossă. Caderea „ boarei de lumină” de pe boltă în clepsidra plină e sinonimă cu căderea din eternitate în moarte.

Tema este reluată în poezia Univers. Apare aici chiar luceafărul, ca simbol al eternităţii macrocosmice. Dacă în poemul eminescian luceafărul renunţă la iubire şi rămâne în lumea lui, nemuritor şi rece, în poezia lui CIB acesta alege sa coboare din “fără de moarte” în efemer. Poezia frapează prin imagini plastice, simboluri ale expansiunii, cum ar fi cea a curcubeului ca o scară spre cer, sau ale limitării, clepsidra timpului, existenţa ca ghem sau cupă de şampanie, mereu aceeaşi, dar umplută cu alt timp. Apare antiteza între dorinţa de ascensiune a omului, avântul titanic cu rădăcini în preromantism şi dorinţa de coborâre a astrului ceresc, de aneantizare. Gestul prometeic, de factură romantică, îl întâlnim în poezia Uliul visător. Dacă la eroul mitic avântul şi îndrăzneala de a sfida zeii erau puse în slujba cunoaşterii, avântul eului liric, în ipostaza uliului din înalt, care doreşte să înhame vântul la caleaşca lui, este pus în slujba erosului. Poetul doreşte să se metamorfozeze, pentru a deveni o parte din universul iubitei.
Buzunar mă cos pe umbra
Bluzei tale, să mă simţi ,
Mă fac piatra unde mâna
Spre răcoare o întinzi!


În poezii precum Trepte, Zâna bună, Valsul unghiilor, apare imaginea argheziană a unghiei creatoare. La Arghezi gestul de a scrie versuri cu unghia pe tencuială (Flori de mucegai) este unul dureros, implică autosacrificiul. În poezia lui Ionel Bichir, însă, creaţia este expresia spiritului ludic al autorului. Unghiile dau formă şi culoare, actul creaţiei aflându-se în strânsă legătură cu erosul, ca şi în alte poezii din acest volum. Iubirea transfigurează universul, odată cu sentimentele, îl recreează dintr-o nouă perspectivă, ca în lirica lui Nichita Stănescu.
Unghiile smulg culoare
Din dorinţele ce ard,
Părul caută cărare,
Prin veşminte care cad...
Dacă unghiile dau formă lucrurilor pe care le ating, tocurile dau forma valsului, aşa cum “vasul dă formă golului, iar muzica tăcerii”. (G. Enescu)
Un alt simbol creator este imaginea mâinii ca daltă, în Umbra şalului. Apare în acestă poezie şi o imagine biblică, aceea a ispitei edenice: ”grădina ta cu mere.” Iubita este ineccesibilă, la fel ca fructul oprit din grădina raiului. Poetul încearcă din nou dorinţa de se contopi cu universul intim al iubitei, pentru a fi mereu în preajma ei.
Fă-mă salcia din ape,
Să fiu creanga care vine,
Să-i fur şalul de pe coapse!
Gestul demiurgic al creaţiei devine o încercare de a opri curgerea implacabilă a timpului în Statuie de sidef. Regăsim aici o interpretare inversă a mitului antic al lui Pygmalion, sculptorul îndrăgostit de statuia pe care el însuşi a creat-o. Dacă Pygmalion îşi dorea ca statuia să prindă viaţă şi să-şi împlinească visul de iubire, artistul doreşte să-şi imortalizeze iubita prin creaţia poetică, singura garanţie posibilă a eternităţii, într-o lume în care nici măcar visele nu supravieţuiesc. Imaginea idealului, aflat mereu mai presus de puterea omului de a accede la el se contureaza si în poezia Scara, poezie cu o mare încărcătură mitică. Titlul ne duce poate cu gândul la George Coşbuc, dar ideea este cu totul alta, mai aproape de Noaptea de decemvrie a lui Alexandru Macedonski. Asemenea emirului din poezia menţionată, eul liric, aflat în cautarea idealului, “praf albastru”, încearcă senzaţii organice chinuitoare, sete, durerea tălpilor la urcuş, istovirea puterilor:
Inimă, îmi dai osândă,
Văd puterile cum mor.
Se reiterează imagini pe care le găsim în alte poezii ale volumului: valul-lumea în mişcare, trecătoare, cerul ca o bluză albă.
Dorinţa de a pătrunde în tainele universului, de a se contopi cu misterul acestuia, precum si aspiraţia spre lumină, urcuşul spre înalt, amintesc de cunoaşterea luciferică, prin potenţarea misterului universal, postulată in lirica lui Blaga.
Am să fug mereu spre lună,
Să pătrund, să fur mister
Stelele să prind din urmă,
Sa iau noaptea de pe cer.
Căderea în peşteri survine ca o consecinţă a îndrăznelii de a accede în locuri nepermise omului. Muntele şi peştera, înaltul şi adâncul sunt simboluri ale existenţei sfâşiate de contradicţii, ale grandorii aspiraţiilor şi ale limitării puterilor. Reapare mitul păgân al lui Prometeu şi mitul creştin al păcatului adamic. Îndrăzneala de a forţa limitele cunoaşterii nu rămâne nepedepsită. Imaginea zmeului de hârtie sugerează autoiluzionarea, (zmeul de hârtie e doar o fantoşă a unui zmeu “adevărat”, din basme) la fel ca trimiterea subtilă la mitul peşterii al lui Platon (oamenii care, trăind în peşteră, văd pe peretele acesteia reflectarea luminii focului şi cred că e soarele). Imaginea pesimistă a omului doborât de ani, udat de ploi reci, este învinsă în final de optimismul unui suflet ce pare să renască din propria cenuşă, asemenea păsării Phoenix. Eşecurile în demersul de expansiune şi cunoaştere nu determină fiinţa să renunţe la vise, ci să le pună în slujba unui nou ideal: acela de împlinire prin iubire, o nouă formă de cunoaştere şi de autocunoaştere. Găsim o altă  ipostază a eului liric, de trubadur ce cântă frumuseţea femeii adorate.
Nu las visele să piară (…)
Le pun coarde la vioară
Pentru zâmbetul ce-l ai.
Uneori iubirea se dovedeşte singura posibilitate de suspendare a trecerii timpului, o fărâmă de eternitate, alteori e doar o experienţă iluzorie din care poetul revine la sine lucid. Iubita apare în majoritatea creaţiilor ca un ideal de frumuseţe şi puritate, ideal de cele mai multe ori intangibil, sugerat şi prin imaginile artistice: “lebada”, “statuie de sidef” “eşti frumoasă ca şi cerul”. Portretul ei este conturat vag, fără detalii fizice, poetul preamărindu-i doar zâmbetul şi ochii. Este mai mult o proiecţie a unui ideal decât o prezenţă concretă. Trecerea implacabilă a timpului naşte dorinţa de a imortaliza clipa, prin amintiri. Din albumul cu petale ne oferă imaginea unui album ca o pepinieră de răsaduri pentru generaţiile viitoare, prin care fiinţa îşi marchează trecerea prin univers.Albumul devine un centru al memoriei, prin care omul poate învinge moartea.

În Poză apare imaginea inedită a gondolei spaţiului, cu trimitere la luntrea mitică a lui Caron, care ne duce spre locurile de unde am pornit, spre nefiinţă. Omul trăieşte experienţa unei apocatastaze-revenirea la un stadiu iniţial, pre-existenţial după o perioadă de evoluţie. Dorinţa de contopire cu acest spaţiu originar trădează speranţa într-o nouă şansă, un alt început...Unele poezii au titluri ce trezesc nostalgia poveştilor copilăriei: Cosânzeana, Scufiţa. Ambele amintesc de Eminescu, prima prin îndemnul adresat iubitei de a se lăsa în voia pasiunii (în Floare albastră iubita era cea care încerca să coboare bărbatul din ceruri înalte şi să-l determine să trăiască intens clipa), a doua prin încercarea de regăsire a acelei vârste mirifice. Întrebarea retorică din finalul poeziei O, rămâi “Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot? “isi găseşte rezonanţă la Ionel Bichir: “Lupule, pe unde eşti?”. Lupul, animal terifiant în poveştile copilăriei, provoacă aici nostalgia fericirii pierdute.

Copilaria este retrăită într-un timp emoţional, al reveriei, exterior timpului fizic, este pusă între acele paranteze despre care vorbeam la început. În Gondolă pe asfalt, eul liric pendulează între ispita carnală, tentaţia fructului oprit, sugerată de  “ascunse mere dulci “si idealul de puritate, conturat în imaginea florii albe de salcâm. Balanţa înclină spre sentimente pure:
Aruncă-mi lanţul cu mărgele (…)
Să leg dorinţele cu ele
De-o floare albă de salcâm.
Apare din nou, în finalul poeziei, imaginea drumului invers, spre origini, sau drumul spre centru în accepţiunea lui Mircea Eliade. Este un drum spre neantul originar, din care a fost creată lumea, dar finalitatea nu este dispariţia, ci un nou început.
În apa de asfalt adâncă
Vâslim cu mâinile de lut,
Din locul unde timpul urcă,
Ne facem loc spre început.
Ionel Bichir se lasă cuprins, poate involuntar, de spiritul postmodernist al epocii sale, într-o glosă anamorfozată, Cireşica, al cărei titlu ne induce în eroare, trimiţându-ne  cu gândul la o poezie pentru copii. Dincolo de simplitatea formei, poezia sintetizează în câteva cuvinte principalele teme ale acestui volum (iubirea intangibilă, ca şi idealul, sugerată de comparaţia cu cerul, efemeritatea existenţei), şi poate nu întâmplător a fost aşezată spre sfârşitul lui. Spuneam că este o glosă anamorfică, pentru că nu redă întocmai formula clasică a glosei, ca poezie cu formă fixă, ci o parodiază, respectând însă principiile de bază ale acesteia. “Flori pe umeri efemerul” aminteşte de versul Glossei eminesciene, “Ce e val ca valul trece”, apărând ca o concluzie a întregului volum, lipsită însă de scepticismul eminescian. Dincolo de constrângerea timpului, de deziluziile şi limitările vieţii, ne rămâne valsul poeziei. Deschidem volumul lui Ionel Bichir şi, odată cu el, deschidem o paranteză spre o altă lume, a visării, în care timpul e reversibil, în care sunt madeleine proustiene la discreţie, în care omul înhamă vântul la caleaşca lui şi întreg universul i se supune.
Foarte important: nu uitaţi să închideţi telefoanele mobile! Pericol de trezire la realitate!
                                                                          Prof. Nicoleta Mateiciuc
                                                                          Milano-Italia

Citiţi pe aceeaşi temă:
Ionel Bichir - lansare de carte in lacrimi GALERIE FOTO
Povestea unui artist, profesor de matematică