Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 9 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai putere... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

POVESTIRI LA GURA SOBEI Doamna Mihai, axioma respectului FOTO DE COLECTIE



Era a doua zi a Crăciunului. Dărăbănenii, în mirosul de brad și cozonaci, își așteptau rudele în ospeție. Părinți și copii deopotrivă, strânși în jurul meselor cu bucate depănau amintiri din vremuri mai vechi și mai noi. Tot așa și noi am fost oaspeții profesoarei de matematică Lucia Mihai, pe care am vizitat-o cu scopul de a o convinge să umble la cutia cu amintiri. Deschisă și primitoare, bucuroasă de vizită, profesoara acum pensionară, ne întreabă înainte de toate cu ce vrem să ne servească, urmând ca apoi, la o ceașcă de cafea și un pahar de vin să înșirăm firul povestirilor.

Doamna Mihai, așa cum este cunoscută de toți foștii elevi, s-a născut la 7 octombrie 1947 în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea pe atunci. Viața ei se rezumă la un  cuvânt cheie: catedra. A trăit pentru școală și a dat totul școlii. Stând de vorbă cu dumneaei, descoperi simplitatea omului de la catedră. Cea mai mare realizare a cadrului didactic sunt elevii pe care, până la ecuații, și-a dorit să-i învețe respectul, și crede că a reușit. Un om care a trăit pentru școală nu poate vorbi de rău această instituție, și chiar dacă spune că nu ar mai face față astăzi ca dascăl, pune totul pe seama propriei capacităţi de adaptare. A fost soția profesorului de matematică Dinu Mihai (plecat mult prea repede în lumea celor drepți), căruia mulți dărăbăneni îi păstrează o amintire vie și alături de care a format poate cea mai frumoasă familie de profesori dărăbăneni.

„Consider că mi-am făcut datoria față de societate...”

D-nă profesoară, v-ați născut într-un sat pe malul Prutului, de unde se vede mult dincolo, cum era viața de acolo și cum v-a influențat copilăria?

M-am născut în Horodiștea, comuna Păltiniș, de fapt Crăiniceni, dar acum s-au unificat și sunt o singură localitate. Acolo am terminat și școala gimnazială. La liceu am venit la Darabani, după care am urmat cursurile Facultății de Matematică din cadrul Institutului Pedagogic de la Suceava și m-am întors profesor printre foștii mei profesori. Atunci liceul era la un loc cu Școala gimnazială. Liceul l-am terminat în 1965, iar în 1968, când Darabaniul era proclamat oraș, eu m-am întors ca profesor de matematică. Am activat până în 2005 în același loc, prin urmare au trecut o mulțime de elevi prin mâinile mele. Cei cu care mă întâlnesc îmi mulțumesc, pe cei mai mulți i-am învățat să adune, am preoții care mai mult adună, dar am și foști elevi care au ajuns profesori de matematică. Evident, mulți dintre ei m-au și depășit, este și normal, și copiii trebuie să-și depășească părinții pentru că dacă am rămâne la același nivel nu am mai progresa cu nimic. Personal sunt mulțumită de activitatea mea, care a și fost răsplătită prin diverse funcții sau premii care mi s-au oferit de-a lungul timpului, chiar și după ce m-am pensionat. Consider că mi-am făcut datoria față de societate, față de ceea ce mi-a plăcut mie chiar de mic copil. Dragostea de matematică nu pot spune că a fost o moștenire de familie. Părinții mei au fost țărani simpli care au lucrat la CAP. Tata a murit la 65 de ani, mama mai trăiește și are 91 de ani. Este foarte bolnavă, iar eu am grijă de ea. Am mai avut un frate care mă ajuta, dar a murit și el și am rămas singură cu mama. Mai am un frate care este bolnav, în spital.

„Dacă ai să înveți, înveți în orice condiții şi încerci să-ți depășești condiția”



Ați avut în școala primară sau în gimnaziu profesori care să vă fie modele?

Înclinația mea spre matematică a fost dintotdeauna. Eu am ajuns la concluzia că, chiar dacă există o moștenire genetică, trebuie să fie și cineva care să te îndrume. La noi în sat era un singur învățător, care stătea mai mult pe la cârciumă, și învățam la simultan, iar tatăl meu, când a văzut că eu eram în clasa a doua și nu știam nici tabla înmulțirii m-a pus și, într-o noapte, am învățat-o. Ei nu au putut să mă ajute mai mult, dar am avut o soră mai mare doar de pe tată, care s-a ocupat de mine mai mult. Am mai avut un frate al mamei care a ajuns medic veterinar, iar apoi s-au mai ridicat și din partea tatălui, dar erau generații de vârsta mea. Provin dintr-o familie de oameni gospodari, unde a existat respect, cărora nu le-a fost rușine să lucreze oriunde, și au făcut totul să mă învețe pe mine și pe frații mei. Personal am fost un autodidact, cel puțin după clasa a patra. Știți cum era la țară, mai ales iarna, stăteam toți în aceeași cameră, eu mă urcam pe sobă și scriam ca să nu îmi tragă caietele frații mei care erau mai mici. Apoi, la liceu, am stat în gazdă patru fete cu doi bătrâni în aceeași cameră. Bătrâna țesea toată ziua. Deci era patru fete, doi bătrâni și un război de țesut în cameră. În ciuda acestor condiții, noi dacă am avut de învățat, am învățat. Dintre fetele cu care am stat acolo, două sunt cadre medicale, două am ajuns profesoare. Dacă ai să înveți, înveți în orice condiții şi încerci să-ți depășești condiția.

Dacă tot am ajuns la anii de liceu, atunci să scoatem albumul cu amintiri din adolescență. Cum erau profesorii și colegii, ce întâmplări mai păstrați în memorie din acei ani?



La liceu am fost colegă cu Neculai Papaghiuc, fostul profesor universitar, care a decedat, cu Paul Crăciun, care era și din sat la mine. Din Horodiștea eram 14 copii care veneam la liceu. Asta le povestesc nepoților mei, nu erau mașini atunci și veneam pe jos la Darabani. Ne adunam la un loc anume în sat, la ora 5 dimineața toți și de era cald sau zăpadă, veneam pe jos la Darabani în fiecare săptămână. Iarna, când vedeam că înghețam de frig, trăgeam câte un joc în zăpadă și ne încălzeam. Era așa de frumos, eram cu toții uniți, ca frații, când mă întâlnesc acum cu un coleg parcă mă întâlnesc cu un frate sau o soră, dacă noi am mers împreună pe jos și am mâncat din aceeași bucată de pâine. Neculai Papaghiuc avea câțiva frați mai mici, și ei ne prindeau când treceam prin Cornești și ne bulgăreau și trebuia să le dăm vamă, noi luam de acasă și le aduceam câte o sticlă de vin și ne lăsau în pace. Am mai fost colegă cu doamna Măciucă, cu soția domnului Rusu, cu Corneluș Moga sau Radu Rumega. Am fost o generație foarte bună. Faptul că ne-am înțeles foarte bine face ca și astăzi să ne sunăm și chiar să ne întâlnim. Cei care vin din țară și merg spre Păltiniș, Miorcani, dacă trec prin Darabani mă vizitează, sau stabilim să ne vedem cu toții la o cafea, ne uităm pe tabloul de promoție și depănăm amintiri.

„Te copii, te furi pe tine”

În liceu, dincolo de alte lucruri era o atmosferă de studiu. Nu mergeam la școală ca să ne distrăm, examenele erau examene. Eu nu am știut ce însemna să copii. Nici la elevi, ulterior, nu am acceptat acest lucru. Le-am spus: „Te copii, te furi pe tine. Dacă o să copii nu înseamnă că ești la nivelul acela de cunoștințe”. După ce plecam acasă de la școală și mâncam, ne întâlneam și discutam problemele mai complicate care au fost în acea zi. Venea Neculai Papaghiuc la noi, și atunci gazdele nu ne lăsau să ieșim fete cu băieți, și la poartă schimbam idei despre problemele de matematică. Dacă nu reușeam să rezolvăm problemele nici unul dintre noi, apelam în ultimă instanță la cel care ulterior avea să-mi devină soț, el era atunci proaspăt venit profesor. Era și el tânăr atunci, dar nu mă gândeam că o să devin soția lui. Profesor de matematică ne era Sandu Pintilii care avea și un frate în clasă cu noi. Neculai nu dădea la nimeni tema să copie, iar fratele profesorului venea la mine să-i dau, că îi era frică că îl lăsa corigent. Am mai avut o colegă din sat, Speranța Olaru, acum îi spune Cojocaru, a fost profesoară de istorie-geografie la Școala nr. 11 din Botoșani. Din sat am pornit 6 fete atunci, trei au ajuns cadre medicale și trei au intrat în învățământ.

Cum ați ajuns să predați la Darabani, a fost o întâmplare sau o opțiune?

Cred că soarta m-a adus aici. Când am terminat eu, repartiția se făcea pe țară, în ordinea mediilor. Toți absolvenții am mers la Craiova pentru repartiție, acolo te striga. Mie îmi plăcea foarte mult la munte și am ales o localitate de la munte, dar pe moment am întrebat dacă este post liber la Darabani și pentru că era, am ajuns înapoi aici. Între timp, l-am întâlnit și pe soțul meu. Mie îmi era un pic rușine să spun că merg să studiez matematica, nu era văzută ca o profesie pentru femei. Doar Neculai m-a îndemnat să merg la Iași, dar nu aveau părinții cu ce să mă poarte. În mintea mea atunci mi-am zis că dacă ajung profesor mă fac inginer constructor, ca să se vadă ceva ce iese din mâinile mele. Soțul meu a fost un an student la construcții după care a făcut facultatea de matematică. Soțul meu era din Crasnaleuca și făcuse liceul la Dorohoi, la Ghica Vodă care era liceu de băieți pe atunci. El a fost coleg cu Ioan Iftincăi.



„Când am intrat prima dată ca profesor în sala de clasă unde am învățat, am amețit”



Cum a fost prima zi de școală ca profesor la Darabani?

Eu oricum eram intimidată de foștii mei profesori care îmi deveniseră între timp colegi. Când m-am văzut în cancelarie alături de ei, am fost foarte emoționată. Când am intrat prima dată profesor în sala de clasă unde am învățat, am amețit. Mi s-a părut că cei din bănci erau foștii mei colegi. Ulterior mi-am revenit și am continuat ora. Este și bine este și rău când revii într-un colectiv în care tu ai fost elev și ceilalți profesori. Aveam un respect deosebit, nu puteam să-mi impun punctul de vedere, dar astea la început, după care s-au despărțit liceul de școala generală.

„Eu întotdeauna i-am respectat și am fost și respectată de către elevi”

Cum ați cataloga relația d-voastră cu elevii de-a lungul anilor?

Eu întotdeauna i-am respectat și am fost și respectată de către elevi. Așa am considerat eu, când a fost să râdem am râs, când a fost de lucru am lucrat. La matematică nu prea ai timp de glume, chiar dacă mai făceam probleme distractive, dar ulterior reveneam la cele serioase. Făceam multe ore în plus, de multe ori munceam până la epuizare dar nu mi-a părut rău. Copiii au înțeles acest lucru. Şi acum, la început de an școlar sau la final de an, primesc câte o floare. Atât de mult mă bucur când elevii nu mă uită, în orice colț de țară am fost m-au recunoscut și sunt fericită când văd că s-au realizat și sunt oameni la locul lor. Mai mult, i-am cunoscut pe cei cărora le-am fost dirigintă, pentru că țineam legătura cu familia, ne vizitam. O perioadă am fost preferata părinților și elevilor și am avut clase foarte bune, dar la care trebuie să și muncești foarte mult. Muncești mult și cu elevii mai slabi, dar pentru nivelul lor, dar la elevii buni trebuie să fii mereu actual, să vii cu lucruri noi, să urci cu o treaptă mai sus.  Mi-a plăcut să fac asta și chiar și acum îmi place, mai rezolv câte o problemă prin telefon sau mai vine câte un copil al foștilor elevi, de pe la liceu cu caietul ca să-l ajut. Am mai lucrat doi ani după ce am ieșit la pensie, din care ultimul an la Cornești. Acolo am fost cel mai degajată, pentru că nu am mai avut dirigenție și în plus erau doar 10-12 elevi în clasă. Timp de 15 ani am fost director adjunct sau director prim, dar mai mult mi-a plăcut să fiu al doilea, nu vroiam să mă pună să vorbesc.

Cu ce vă mândriți după decenii la catedră?

 

Am participat în fiecare an la olimpiade școlare la fazele  județene. Nu am ajuns cu elevii mei la faza națională, dar tot timpul eram considerată o școală serioasă unde se muncea. La evaluări sau la testări am avut mereu elevi pe primele locuri, atunci când se dădeau examene la modul serios. Am avut mulți elevi care au ajuns la rândul lor profesori de matematică. În primul an am avut-o elevă pe doctorița Aroșoaie. Din acest motiv m-am bucurat foarte mult când a terminat facultatea și am fost la cabinet când a venit aici și am felicitat-o. Cu unii dintre elevi am legat prietenii strânse după finalizarea școlii, ba chiar i-am și cununat pe câțiva, de exemplu pe Ionel Burlacu care este ofițer în armată la Lugoj. Au venit într-o seară el și soția lui, eu mă înțelegeam bine cu amândoi.

„Astăzi este o prea mare libertate pentru elev și prea puțin respect pentru cadrele didactice”

Cum priviți astăzi, din această postură exterioară, învățământul românesc și școala dărăbăneană?

 Eu vorbesc din punctul meu de vedere, pentru că am mai fost chemată să suplinesc la concedii sau în alte situații. Astăzi este o prea mare libertate pentru elev și prea puțin respect pentru cadrele didactice. Nu știu, parcă se privea cu mai multă seriozitatea atunci cartea. Dar probabil că toți bătrânii spun că pe vremea lor era mai bine. Însă, mă bucur când aud că sunt rezultate bune. Eu nu cred că aș rezista acuma, eu sunt de părere că atunci când începem un lucru trebuie să-l terminăm, nu să fiu întreruptă de telefon sau de alte lucruri, dar poate că eu am fost educată altfel. La matematică dacă nu este seriozitate, muncă și liniște nu se poate face performanță. Cred că și prin fizicul meu nu trebuia să strig prea mult pentru că mă impuneam mai ușor. Eu le spuneam măcar să fie atenți și să avem un respect reciproc, pentru că nu toți au aceeași putere de muncă și de înțelegere.

A fost matematica singura dragoste sau mai aveți și alte pasiuni?

Nu, mi-a plăcut mult să călătoresc și în țară și în străinătate. Mereu mergeam cu elevii în tabere, alte posibilități materiale nu aveam, dar dacă mergeam vara câte două săptămâni la mare în tabere îmi era de ajuns. A dat bunul Dumnezeu și nu am avut niciodată probleme cu elevii, când ajungeam acasă făceam o cruce mare că i-am adus sănătoși și asta era. Cât privește străinătatea, am ginerele elvețian și am făcut o excursie acolo. Nunta lor a fost acolo în Elveția, pe o insulă de pe lacul Maggiore, la granița dintre Italia și Elveția, este un loc de vis.

Dacă am ajuns la acest capitol al copiilor, povestiți-ne câteva lucruri despre familia d-voastră.



Fata, pe care o cheamă Carmen Gabriela a terminat liceul la Darabani iar băiatul, Lucian Gabriel, la A.T. Laurian la Botoșani, fiind în prima clasă de informatică care se înființase. Eu am vrut ca fata să fie profesoară, dar ea nu și-a dorit acest lucru. După liceu, amândoi au făcut aceeași facultate de Informatică economică, la Academia de Studii Economice din București. Băiatul este stabilit la București, are firma lui de IT și îi merge bine. A lucrat patru ani în Ungaria și atunci m-a chemat și pe mine și m-a plimbat prin Budapesta și Viena. De la băiat am un nepoțel. Ginerele meu are la Timișoara afaceri în domeniul agriculturii și stau acolo. La noi în familie nu le-am ascuns nimic, ei au știut ce posibilități materiale am avut, chiar atunci când erau studenți și le trimiteam un 50 de lei în plus ei mă sunau și mă întrebau de unde am avut să le trimit, eu cu ce trăiesc? Și la ora actuală ei văd ce îmi mai trebuie și mă ajută. Noi am avut mașină, iar copii au avut și ei permis de conducere, dar au plecat iar eu la 50 de ani am făcut școala de șoferi. Când a murit soțul meu, pentru că ei erau plecați, nu mă ajuta cu nimic mașina în curte dacă nu era cine s-o conducă. Ce îmi pare rău cel mai tare este faptul că soțul meu nu a apucat să se bucure de copii, pentru că a decedat chiar în anul când ei au terminat facultatea. Cea mai mare și mai frumoasă realizare a noastră, a mea și a soțului meu sunt copiii noștri.

Vă rugăm să lăsați un mesaj pentru foștii şi actualii elevi și dascălii școlii dărăbănene.

Să aibă încredere în propriile lor forțe, și să se gândească că doar prin muncă și prin seriozitate pot ajunge acolo unde își doresc. Nu am știut niciodată ce înseamnă să ai un favor, ci doar stăruința mea... Le doresc succes și multă putere de muncă pentru ca să ajungă să se realizeze. (Alexandru D. AIOANEI)

Citiţi pe aceeaşi temă:
RESPECT Prof. Lucia Stoian: „Lucrurile mari se fac din cele mărunte”



Te-ar mai putea interesa si:  Lucia MihaiNeculai PapaghiucPaul CraciunRadu RumegaCornelus Moga
2:27 pm Joi, 02 Ianuarie, 2014

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Tema celei de-a 8-a ediții a festivalului Zilele Nordului este cea a redefinirii continue.

Sondaj
Vă vaccinați împotriva coronavirusului?

   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare