Dărăbănenii și Podul de Flori FOTO DE COLECȚIE

În primăvara anului 1990 românii abia ieșiseră din comunism, încă trăiau cu această emoție dar și cu speranța unei democrații curate și prospere. Pe malul Prutului, departe de forfota politică din capitală, sentimentele erau mult mai amestecate. Oamenii de aici urmăreau de câțiva ani schimbările aduse de Gorbaciov în URSS, urmăreau evenimentele din Basarabia și vedeau acolo cum oamenii se manifestă liber, își apărau identitatea și se manifestau mult mai vocal. În plus, noaptea de pe malul românesc se vedeau satele de peste Prut luminate, ceea ce contrasta cu bezna de la noi.

Percepția celor din România despre teritoriile de peste Prut s-a schimbat de-a lungul comunismului. Cei care călătoriseră partea cealaltă înainte de 1944 erau tot mai puțini, pentru generația născută după război, în percepția publică, dincolo nu mai era „Basarabia” dincolo era „la ruși”, pentru că manualele de la școală îi învățau că România are graniță cu URSS pe Prut și că acolo e o altă țară „prietenă”. Cu toate acestea, exista în rândul românilor o curiozitate față de ce era dincolo de această graniță atât de bine păzită.

În mai 1990, românii respirau aerul democrației, basarabenii încă erau parte a Uniunii Sovietice, uniune muribundă, în care elitele intelectuale de la Chișinău duceau deja o luptă de câțiva ani pentru limba română, grafica latină și pentru identitatea națională. Românii urmăreau ce se întâmplă „dincolo”, dar nu putem spune că exista un interes deosebit în societate pentru Basarabia și basarabeni. Acest lucru explică parțial și euforia care a cuprins locuitorii de pe malul Prutului atunci când s-a dat de veste că frontiera, care vreme de decenii a avut un regim sever, acum era deschisă pentru ca oamenii să se poată întâlni liber.

Puțină lume știe că ideea acestui eveniment a aparținut celor de peste Prut. Primele discuții au avut loc în cadrul Sfatul Frontului Popular de la Chișinău, al cărui președinte era la acea vreme Ion Hadârcă. Ulterior, ideea a fost discutată și cu preşedintele Ligii unităţii culturale a românilor de pretutindeni, Victor Crăciun. A existat o anumită temere de a nu fi organizate provocări, motiv pentru care organizatorii au cerut ca și autoritățile să se implice în organizarea evenimentelor. Inclusiv Grigore Vieru a reușit să-l convingă pe Petru Lucinschi, pe atunci liderul partidului comunist din Republica Moldova, să coordoneze cu Moscova evenimentele. Astfel, pentru data de 6 mai s-a permis românilor să treacă frontiera liber, între orele 13:00-19:00. Au existat 7 puncte de întâlnire: Lipcani-Rădăuți Prut, Pererita-Miorcani, Costești-Stânca, Ungheni, Leușeni-Albița, Cahul-Oancea și Giurgiulești.

Nimeni la Darabani nu poate spune exact de unde a venit vestea că va fi organizat „Podul de Flori”: „se auzea că va fi, dar nu se știa clar unde și când”. În 1990 ziua de 6 mai a picat duminica. Un astfel de eveniment trebuia organizat doar într-o zi de sărbătoare. Cum au aflat că în acea zi vor putea trece Prutul liber, dărăbănenii s-au organizat pentru a merge în număr cât mai mare. Cei care aveau mașini sau prieteni cu mașini au fost privilegiați. Au luat cu ei flori și cărți. Știau de lupta basarabenilor pentru dreptul de a vorbi și scrie în limba română și cu litere latine și le-au venit în ajutor. Potrivit unui martor direct, praful ridicat de căruțele și mașinile sătenilor i-au ghidat pe dărăbăneni să ajungă chiar pe malul Prutului, acolo unde se aduse puhoi de lume, și de o parte și de alta. Pe malul drept oameni cu sacoșe de cărți, cu flori și steaguri pe malul stâng Grigore Vieru, Ion și Dona Aldea Teodorovici, înconjurați de săteni, erau pregătiți cu bucate, colaci și sare să-i întâmpine pe frații lor.

Să ajungi partea cealaltă era ceva, dar să faci acest lucru trecând de-a dreptul prin Prut, era un lucru deosebit, ne-a povestit un participant la evenimente. Lumea era puțin fricoasă, Prutul, dincolo de faptul că a fost un râu interzis pentru că era pe graniță, dar nici nu are faima unei ape curgătoare liniștite. Însă, un cioban de-al locului, de pe malul românesc, care știa bine apa, și-a făcut curaj și a trecut, fiind urmat imediat de câțiva tineri dărăbăneni, care, odată ajunși pe malul basarabean, au fost asaltați de localnici și invitați să guste din bucatele fiecăruia. S-au legat acolo prietenii durabile, oamenii au început să se viziteze chiar din acel an și au continuat până astăzi. S-au regăsit familii, au curs multe lacrimi de fericire, „a fost ceva greu de descris”.

La 31 de ani de la acele evenimente, pare că atunci nu s-au întâmplat prea multe. Cei mai mulți participanți, în câteva fraze reușesc să povestească tot ce s-a întâmplat întreaga zi. Însă, ceea ce au trăit oamenii e mai greu de cuprins în cuvinte, fără a exagera. „A fost ceva deosebit”, spun cei mai mulți care au fost acolo, iar fotografiile, puține câte sunt, surprind acest lucru pe chipurile oamenilor. ”Restul nu se poate povesti. Este și acum scrijelit în sufletele celor care au fost acolo. Restul (cel de acum) este doar o zbatere palidă de aripă… O filă din viața unei țări bântuite de zădărnicie la care am fost martor și pe care am păstrat-o să v-o povestesc!” scrie artistul fotograf Dușa Ozolin, autorul imaginilor de mai sus, pe pagina sa de socializare.

Astăzi, pe acel loc, pierdut la marginea lumii, în dreptul localităților Pererita și Miorcani, ar merita să fie ridicat un monument, care să amintească generațiilor viitoare că și în „locurile pustii” se pot întâmpla evenimente mărețe. (Alexandru D. AIOANEI, foto: Dușa OZOLIN)