Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 9 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai putere... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

DOCUMENTAR Destinul unui veteran de război dărăbănean şi memoriile sale



În perioada marilor sărbători naționale, comunitățile, fie ele locale sau naționale își aduc aminte și celebrează momentele din trecut care le-au marcat într-un fel sau altul istoria. În aceste zile, sunt scoase de sub praful trecutului, povești, întâmplări, se evocă mari personalități. Cu toate acestea, mai sunt multe lucruri de povestit și destine de evocat. Vom reda astăzi fragmente din memoriile unui fost vereran de război, din Teioasa care ne vor transpune într-o epocă, ce astăzi ne pare atât de departe și ale cărei legi de funcționare, ne este foarte greu să le înțelegem.

Pe 25 martie 1944, generalul Constantin Sănătescu, cel care a preluat președinția Consiliului de Miniștri la 23 august, nota în jurnalul său: „..Frontul e rupt și rușii au atins Nistrul la Zalosciki. Începe dezastrul, probabil. Exodul populației din Moldova este impresionant”. În primele zile ale lunii aprilie, ziarul „Universul”  anunța pe prima pagină pierderea succesivă a Hotinului, Cernăuțului și atingerea liniei Jijiei de către trupele sovietice. Începea o perioadă dificilă pentru Moldova. Izolat de restul țării pentru câteva luni, teritoriul dintre Prut și Carpați a cunoscut succesiv distrugerile provocate de trecerea liniei frontului, rechiziții, foamete.

În condițiile în care, după bătălia de la Stalingrad, care a întors soarta celui de-al Doilea Război Mondial, trupele Axei se aflau într-o retragere continuă, iar sovieticii înaintau rapid către vest, la începutul lunii martie 1944, ultimii recruți care aveau să lupte împotriva sovieticilor luau drumul frontului. Printre ei se afla și dărăbăneanul Neculai Caba, născut la 4 decembrie 1922, fiul lui Adam și al Profirei din satul Bajura, comuna Darabani, județul Dorohoi. Pe 5 aprilie 1943, a fost încorporat la Regimentul 8 Roșiori din Botoșani. La aproape un an de la încorporare, timp în care a făcut instrucție în diverse locații din Moldova, în luna mai 1944 a fost trimis pe front unde a activat ca soldat sanitar. La 2 zile după arestarea lui Ion Antonescu și întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste, pe 25 august 1944, a fost luat prizonier undeva între Bârlad și Vaslui.



A cunoscut viața din lagărele de la Roman şi Bălți, pentru ca ulterior sovieticii să-l deporteze în Urali. După un an de prizonierat în „Arhipelagul Gulag”(n.r.-lagăre de muncă din fosta Uniune Sovietică numite astfel de Alexandr Soljenițîn) a fost eliberat, pornind spre Bajura, unde a ajuns pe 31 octombrie 1945. În 1947 s-a căsătorit cu Profira Merticaru, mutându-și domiciliul în Teioasa. A avut cinci copii, după colectivizarea agiculturii activând pe diverse funcții administrative (brigadier, casier, magaziner) la Gospodăria agricolă colectivă din localitate. A decedat în 7 martie 1995.

Spre sfârșitul vieții, veteranul de război a așternut pe hârtie, toate amintirile pe care vârsta înaintată i le-a permis să le redea, cuprinse între anii copilăriei și perioada întoarcerii din prizonierat. Astăzi suntem în fața unor mărturii importante care ne vorbesc despre aspecte ale vieții țăranului român interbelic și în special cel din nordul Moldovei. Nivelul de trai, condițiile de viață ale familiei țăranilor între cele două războaie mondiale, funcționarea anumitor instituții precum școala, toate sunt surprinse în relatările celui care, țăran simplu fiind, a vrut să lase urmașilor mărturii despre cei de ieri. Dincolo de aceste aspecte, amintirile din perioada războiului și ale prizonieratului prin simplitatea lor sunt pline de dramatism. Parcurgând rândurile înșirate de cel care și-a văzut consătenii morți pe câmpul de luptă sau în lagăr, vom descoperi care era adevărata stare de spirit și cum se comportau unii dintre ofițerii armatei române. Până acolo însă, să călătorim puțin, prin intermediul lui Neculai Caba, pe străzile satului Bajura, din anii ´30 pentru a vedea cum erau îmbrăcați copiii la școală sau ce mânca țăranul român în zilele de post:

Copilăria

În anii 1930-1935 copiii de şcoală, dacă în septembrie ziua 15 nu aveau 7 ani împliniţi, nu se primeau la şcoală. Aşa era pe vremea aceia legea învăţământului şcolar. Dacă copilul împlinea vârsta de 7 ani în noiembrie sau decembrie era amânat pentru anul viitor. Aşa am păţit şi eu dacă am împlinit vârsta de 7 ani la 4 decembrie 1929. M-a luat la şcoala primară în anul 1930, şcoala din satul Bajura, fiindcă acolo am copilărit. Și cum era timpul pe atunci prin anii 1930-1933 erau la cârma ţării neînţelegeri între monarhie - regele Carol al II-lea - şi partidele de opoziţie. La cârma ţării erau brătienii cu Partidul liberal şi Vaida cu partidul ţărăniştilor. În opoziţie erau legionarii care aveau  conducător pe căpitanul Zelea Codreanu şi partidul cuziştilor pe Octavian Goga. Ştim şi din istorie că ţara noastră avea un dezastru economic aşa cum se întâmplă şi la ora actuală în România.

Prin anii 1930-33 când era greu de trăit - în 1933 a fost şi greva ceferiştilor şi a altor categorii de muncitori - pentru neînţelegeri de la conducerea ţării a fost împuşcat de legionari I. Duca, N. Iorga şi alţii, oameni care erau pentru poporul român. Timpul a fost greu de trăit. Mama mea, pe nume Profira din familia Mihăilă din satul Bajura, după ce a murit tatăl meu Adam Caba, ea a venit în Bajura şi s-a căsătorit cu Dumitru N. Luca căruia i-a murit femeia şi a rămas cu un copil, Luca D. Gh., care la ora actuală este căsătorit în satul Baranca, com. Hudeşti. Am avut cinci fraţi de pe mamă, după căsătoria cu Luca D-tru, pe nume: Luca Mihai, care locuieşte în Lişmăniţa, Luca Ion, care locuieşte în Bistriţa-Năsăud, Luca Eugenia, căsătorită cu Ciocan Const., satul Vatra-Hudeşti, Luca Petru care locuieşte în satul Lişmăniţa, Luca Dumitru, locuieşte în satul Bajura şi Luca Ilie, locuieşte în satul Bajura. În total am fost opt fraţi.


Şcoală şi duminica, la biserică



A fost greu la şcoală; pe atunci se umbla toată ziua nu ca acum jumătate de zi.  Plecam dimineaţa la ora 7 şi la ora 12 ne da drumul la masă şi la ora 2 începeam lecţiile până la ora 5:30 după masă. Ca zi liberă într-o săptămână aveam joi după masă, restul săptămânii învăţam încontinuu şi duminica nu eram liberi ci veneam la şcoală şi mergeam la biserică cu tot cu învăţător, aşa era legea învăţământului pe atunci. Ca formă de pregătire şcolară a luat fiinţă o organizaţie şcolară numită „Străjerii”, cei mai buni elevi la învăţătură. Arăt şi problemele administrative ale familiei. Chiar dacă familia Luca D-tru avea 4,50 ha de teren pe ţarina Teioasa şi cu terenul Luca de 6,50 ha, în total 11 ha de teren, cu mare economie ne ajungea pânea zis mămăligă, căci grâu nu se semăna pe atunci ci numai boierii moşieri semănau grâu restul, ţăranii, semănau porumb şi orz. Pânea noastră cea de toate zilele era mămăliga şi pânea de orz care se mai numea chită.

Pentru sărbători părinţii cumpărau făină de grâu şi făceam sărbătorile Anul Nou, Crăciun, Paşti, Hram, Moşi şi alte obiceiuri. Am spus că pânea nu ajungea în casă prin motivul că pământul era lucrat cu animale de tracţiune şi nu se făcea o lucrare de calitate ca în regimul comunist din anii 1960-1990. În perioada aceasta guvernul s-a interesat de mecanizarea agriculturii cu tractoare şi maşini agricole făcând pământul fertilizat şi bun de producţie. Cu alimentaţia era mai simplu. Părinţii mei - cu toate că aveam oi, porci, păsări şi vacă cu lapte - erau oameni foarte legişti, ţineau posturile toate şi miercurea şi vinerea, aşa că nouă nu ne dădeau mâncare de frupt că dacă mâncăm „ne taie popa limba şi noi ne pătimeam”. Ne dădea de frupt numai în zilele de dezlegare după calendarul ortodox şi în zilele în care nu se mănâncă de frupt. Ne da părinţii - pe lângă mămăligă - şi pită, ne da cartofi, fasole în untdelemn (ulei), poame uscate ferte, goldane pe lozniţă (împletitură de nuiele de uscat prunele la foc), bostan de cel alb fert, halva de la dugheană, mămăligă coaptă pe şparhat că aşa se numea, nu plită şi dată prin oloi făcut la oloierniţă manuală la Costiceni (este un sat reședință de comună în raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți , Ucraina) în Basarabia. Se făcea din sămânţă de haldani (plantă tehnică cunoscută și sub denumirea de cânepă de toamnă) şi din sâmburi de bostan.

Ca veselă aveam străchini de lut şi linguri de lemn - că linguri de fer nu existau, aveau numai boierii - sau farfurii. Când ajungeam în postul mare „se schimba placa”.  Toate străchinile şi lingurile le strângea mama şi aducea altele noi; spunea că acestea îs pline de untură şi e păcat. Cu alimentele cele ce am arătat mai sus, în plus, în postul mare, ne făcea „lapte de buhai” din sămânţă de haldani. Pentru lapte de buhai se ferbea sămânţa iar ca să facă juflă - un fel de jântiţă - pentru juflă sămânţa nu se ferbea ci se punea nefiartă în ceaun şi se frământa cu un mai făcut anumea pentru această tehnologie. În postul mare, pe vremea aceia, se mai făcea şi covaşă  (kvas) din făină de porumb dată prin sită deasă: se punea un pic de ţaică (drojdie), se punea într-o oală de înfundat apă caldă şi se punea pe horn la cald. La două zile era bună de mâncat. Se făcea cum e laptele acru numai că era galben. Mai ferbeam crupe cu oloi şi zahăr şi alte mâncăruri tot de sec. Mai mâncam mere că părinţii nu umblau la groapa cu mere până în postul mare şi atunci le dezgropau şi ne da.

Încălţat cu opinci, dacă nu le mânca pisica

Aşa în mare am arătat cu alimentele ce le consumam. Trecem la îmbrăcămintea şi încălţămintea pe care o purtam la şcoală şi pe acasă. Pe atunci nu se găseau încălţări şi îmbrăcăminte ca acum, nu existau nici cizme de cauciuc pentru vreme rea. La şcoală umblam cu opinci de bovine neprelucrate și confecționate; ci se cumpărau căiuşuri (curea din piele), bucăţi pentru două opinci, de la evrei, din Darabani, că pe atunci Darabaniul era târg de negustori evrei. Darabaniul era, ca întindere, începând de la intersecţia de la Piloş şi până la croitorul Borş, care în perioada aceasta a fost dascăl la biserica din Teioasa. Erau pe o parte şi pe cealaltă parte şi prin dos, după farmacie, numai dughene până în strada Corneşti şi fel de fel de meseriaşi şi negustori. Pe atunci o pereche de opinci nelucrate, nerase de păr ajungeau la 40 de lei. Ca să comparăm cu produsele de atunci, un ou de găină era 30-40 de bani, o cutie de chibrituri costa 2-3 lei, pe capac avea trei culori albastru, galben şi roşu. Când era vreme rea opincile putrezeau de atâta apă. Când nu erau opinci la evrei de vândut făceam din piele de porc pe care îl tăiam la sărbători, dar nu prea aveam noroc de ele fiindcă miroseau a şoric şi noaptea, sub pat, ni le mânca motanul de la gurgui că acolo pelea mai avea un pic de untură şi numai cu o opincă nu mă puteam duce la şcoală. Stam acasă până îmi făcea alte opinci.

Pe atunci erau ierni grele, zăpada era până la genunchi aşa de mare era şi când se topea numai prin apă mergeam şi în opinci ne udam leoarcă. Picioarele noastre seara erau îngruzite de apă. Când era vreme rea luam la şcoală mâncare pentru ora 12 că ne udam la picioare până acasă şi după masă iar la şcoală. Ca mâncare, luam în zile de frupt urs de brânză de oi cu mămăligă iar în zile de post luam mălai (aliment preparat din făină de porumb frământată cu lapte și cu zahăr, dospit și copt în cuptor) din făină de porumb, nuci, ceapă şi chită din făină de orz. Pe timpul cela purtam cămaşă de cânepă de tort în tort şi mai târziu de tort de cânepă în bumbac că se găseau câteodată şi suluri de bumbac alb şi ca izmene ne făcea din tort cu puzderie (resturi lemnoase care cad din tulpina cânepii sau a inului la melițare și la scărmănare) prin el şi când ne scărpinam rămâneau urme de sânge”.

A început războiul...

În 1939 începea să bată vântul războiului în Europa. Hitler a împărțit cu URSS Polonia, pentru ca ulterior, să-și îndrepte atenția și trupele către vestul Europei. În aceste condiții, viața politică din țară devenea și ea tot mai agitată. La sfârșitul verii lui 1943, lui Neculai Caba i-a venit rândul să facă cunoștință cu viața de militar.

Din anul 1939 au început concentrările de oameni fiindcă în 1939 nemţii au ocupat Polonia şi la conducerea ţării era Carol II rege şi Armand Călinescu prim-ministru şi prim-ministrul a aprobat retragerea armatelor polone în ţara noastră şi legionarii, puşi de nemţi, l-au împuşcat pe Armand Călinescu; Garda de Fer a lui Zelea Codreanu - prima organizaţie fascistă din România.Eu am crescut şi copilărit în satul Bajura. Deci în 1940, când ruşii au ocupat Basarabia şi Bucovina [de Nord – n.n.] prin convenţia făcută de Molotov,  ministru de externe al Rusiei şi Ribentrop, ministru de externe al Germaniei, ne-au răpit Bucovina [de Nord – n.n.], Basarabia şi Ardealul, dat la unguri, după politica lui Hitler, ca să ne aibă în mână să luptăm cu ei contra ruşilor şi ca recompensă să dea României Transnistria, dincolo de Nistru până la Bug.

...şi evacuarea din Bajura

În 1941 a intrat şi România în război contra ruşilor în alianţă cu Germania. Trupele române au luat front pe linia Oroftiana, Fântâna Albă, Racovăţ, teritoriul Herţa şi i-au scos pe ruşi - din teritoriul Herţa, Bucovina [de Nord – n.n.], Basarabia, Transnistria - la Bug. În continuare, pe de altă parte, mareşalul Antonescu a început să facă românizarea ţării scoţând din România cu forţa evreii şi ţiganii și ducându-i cu escorta în Transnistria, la Bug, pentru a face stat aparte de cei ce  nu vor să lucreze, adică evreii şi ţiganii. În anul 1940 la Prut era graniţa la români şi la ruşi şi nu mai aveam voie să ne apropiem de Prut pentru a face baie că ruşii trăgeau cu arma. Cum a început războiul în 1941, în iunie, pe noi, cetăţenii care eram cu satele pe graniţă, ne-au evacuat poliţia şi ne-au dus la 15 km de graniţă, care pe la Popeni-Cracalia (comuna George Enescu, jud. Botoşani), care pe la Havârna, Seliştea (comuna Mileanca, jud. Botoşani) şi așa mai departe.

Casa bombardată, n-a mai rămas nici un câine în Bajura



Când ne-a evacuat poliţia am luat ce am putut lua în căruţă cu coviltir, alimente și altele. Mai mult nu se putea lua nimic deoarece căruţa era mică. Acasă la Bajura era lăsat tot, găinile, animalele au rămas acasă şi un vecin le mai da mâncare din când în când. De la Popeni veneau părinţii la Bajura după alimente, mai vedeau ce mai este şi se întorceau iarăşi la Popeni. Nu se putea sta prea mult acasă că ruşii trăgeau cu artilerie în Bajura de pe dealurile Stălineşti, Basarabia. Pe la 24 iunie am venit cu părinţii acasă după alimente şi am găsit distrusă de o bombă de tun anexa casei, o pârlipcă (încăpere sau odăiță lipită de o casă care servește ca adăpost pentru animale, ca magazie, ca șopron) şi coteţul de găini iar găinile dormeau sub coşerul (hambar de nuiele de păstrat știuleții) de porumb. Acolo mâncau boabe căci curgeau din coşer, mai prin şură, dar nu se pierdeau că în Bajura n-a mai fost rămas nici un câine că de bombe de tun fugeau câinii pe câmp, nu mai stăteau în sat de frică. Nu avea cine mânca nici gâinile şi nici ouăle aşa că noi, când ne duceam la Popeni, duceam câte două panere de ouă. N-am stat mult la Cracalia şi ne-am dus la Seliştea la pământ că porumbul era în buruian dar tot am mai prăşit pe jumătate. Jumătate a rămas nătreţ dar tot s-au făcut fasole prin nătreţ. Toamna am cules fasole de doi saci şi porumb mic din nătreţ, vreo câţiva saci.

În 1941 am intrat şi noi, românii, în război, în alianţă cu nemţii contra ruşilor, iar în anul 1943, luna aprile, ziua 5 am fost încorporat la Cercul Teritorial Dorohoi pentru a face stagiul militar la Regimentul 8 Roşiori Botoşani, regiment de cavalerie. Cei concentraţi nu erau în căzărmi ci erau pe front în Caucaz, Peninsula Crimeea iar noi, recruţii, eram instruiţi de gradaţii care au fost pe front şi au venit în ţară pentru refacere şi pe urmă i-au concentrat pentru a ne instrui pe noi. Pe timpul cela, în 1943, în armată erau introduse ca pedepse închisoarea, carceră, planton dublu, 25 la trăgători (curea groasă cu care se aplicau în trecut pedepse corporale) şi alte pedepse iar bătaia nu lipsea niciodată; şi mai era pedeapsa cu moartea pentru cei ce dezertau din unitatea militară. Am fost instruiţi de gradaţi şi ofiţeri concentraţi. În civilitate erau învăţători sau aveau alte profesii. Eu, la Regimentul 8 Roşiori, am fost repartizat la plutonul I, escadronul II, divizia a II-a. Ca și comandant de pluton am avut pe sublocotenentul Tudorică Anton, învăţător concentrat care ne instruia, la escadron am avut comandant pe locotenentul Scutelnicu, la divizie pe căpitanul Ionescu şi pe regiment era colonelul Neculai Făgărăşanu. Pe toamnă, în manevră, s-au mai schimbat comandanţii, la diviziune a venit maiorul Catana Lazăr, un ofiţer răutăcios.

Din aprile 1943 am făcut instrucţia tehnică până la 30 iunie, adică trei luni şi după trei luni ne-au dat concediu o lună şi jumătate, adică 45 de zile, acasă şi la 15 august am fost prezenţi la unitate. Este ştiut că pe 15 august sînt hramuri în multe sate şi mulţi au lipsit în acea zi şi pe 17 august s-a făcut adunarea  regimentului în careu şi cei ce au lipsit au fost pedepsiţi cu „25 la trăgători”. Se punea cel pedepsit cu faţa la pământ, se punea câte un sergent din cei mai robuşti, unul se punea pe capul celui pedepsit şi unul pe picioare şi un plutonier major trăgea cu centironul la fundul gol şi doctorul sta cu găleata de apă şi cu un ştergar lângă cel pedepsit şi număra dacă nu suporta până la 25, fiindcă o samă leşinau, la alţii le curgea sânge din şezut şi doctorul oprea, îl uda cu apă şi-l lăsa liber. Pe vremea aceea era introdusă bătaia în armată; luai bătaie fără să fii vinovat”.

A plecat pe front



Încet dar sigur se apropie și momentul în care tânărul soldat a dat pentru prima dată piept cu dușmanul. Pe front a fost mereu vecin cu moartea, a privit-o în față, nu puține fiind cazurile în care cel de alături cădea secerat de un glonț sau de o schijă a inamicului… „După ce am predat caii la grajduri, unitatea noastră a plecat în cartiruire  (instalarea temporară a unei unități militare într-o localitate) la Leorda şi Dolina. Făceam teme de luptă prin pădure la Leorda până la 17 martie 1944 când ne-am îmbarcat la tren şi am plecat pe front. Din Leorda am luat-o spre Vereşti, Liteni. Am stat în staţie până a plecat un marfar cu nemţii răniţi de pe front. Nu mai şedeau în paturi ci pe paie şi răniţii plângeau de durere şi frig. Pe urmă Paşcani, Ruginoasa, Iaşi, Ungheni, Bălţi, Nistru şi acolo am dat pept cu armatele ruseşti. Rușii erau mulţi şi ne-au respins înspre Bălţi.

Mi-aduc aminte că era noaptea, 25 martie şi ne-au ajuns ruşii în oraşul Bălţi dar şi partizanii. Nu știai de unde să te păzeşti. Dincolo de Bălţi, la o podgorie mare, erau crame cu butoaie de vin. Când am ajuns acolo toţi basarabenii care făceau armată la [Regimentul – n.n.] 8 Roşiori, din Cahul şi Ismail, s-au îmbatat şi au rămas la ruşi. Numai un soldat din Corjăuţi, lângă Lipcani, nu a rămas la ruşi, a venit cu noi. Era în pluton cu mine, îl chema Cuciurcă Vasile. Dar tot nu a avut zile să scape că pe front la Iaşi, în ziua de Paşti, cum stăteam de vorbă pe marginea tranşeilor - fiindcă în groapă era apă - şi el cum fuma dimineaţa, ne-au observat ruşii şi au tras un proiectil între noi. Noi ne-am dat drumul în tranşeie dar Cuciurcă a rămas afară, spunea că  nu se teme. A venit o schijă  (parte mică dintr-o bombă sau dintr-un proiectil, rezultată prin explozia acestora) şi l-a omorât pe loc. În oraşul Bălţi, cum era noaptea şi ceaţă cu ploaie, nu se mai ştiau unitate cu unitate; atât auzeam: Regimentul 8 Roşiori merge în direcţia Chişcăreni, dist. 22 km de la Bălţi. În retragere prin Bălţi ne mai atacau şi partizanii. Dimineaţa când am ajuns la Chişcăreni şi ne-a făcut apelul erau numai trei sferturi din regiment. Pe restul i-au prins ruşii şi partizanii, majoritatea fiind basarabeni care au rămas de bună voie.

Până am ajuns pe front la Iaşi mai ţineam rezistenţă să se poată retrage celelalte unităţi. Mai mult, ne retrăgeam pe câmp ca să barăm înaintarea ruşilor şi la sfârşitul lui martie ziua ploua iar noaptea se făcea senin şi îngheţau hainele pe noi. Retrăgându-ne găseam prin case câte un grup de oameni îmbrăcaţi în mantale de suman lungi până în pământ. Ţin minte că într-o casă am intrat zece inşi şi am găsit patru civili. I-am somat cu o grenadă iar ei s-au predat. Când i-am controlat am găsit sub haine arme zebeu, tăiate ţava şi noi i-am întrebat de ce le-au tăiat şi ei au spus că sub manta nu se vede [arma – n.n.] iar în al doilea rând arma scurtă nu face sgomot mare. I-am dezarmat şi i-am trimis acasă.În alt sat am ajuns seara, uzi leoarcă. Fiecare, dacă stăteam în casă la oameni, trebuia să facem pază pe afară contra partizanilor. Nouă, grupul sanitar, ne-a căzut cantonamentul lângă un pârâu unde era o casă izolată lângă o lozie  (lăstăriș, desiș, pădure tânără și deasă).



Noi ne certam că nu vroiam să facem schimbul I, că eram plini de frig, dar omul de casă văzând că ne certăm a spus să-i dăm arma lui să ne păzească. Tudosă Ion, sanitar în grupa noastră - era din Târnauca  (sat reședință de comună în raionul Herța din regiunea Cernăuți, Ucraina) - îi spunea şefului nostru Acojocăriţă Vasile: „Domn sergent, ce noroc avem că are cine ne păzi şi noi să ne hodinim toţi”. Sergentul i-a spus: „Măi Ioane, tare eşti prost. Tu nu cunoşti că aici este un cuib de partizani? Hai să ne cărăbănim de aici unde sînt mai mulţi ostaşi
”. Tudosă Ion a fost prizonier cu mine în lagăr în Siberia şi a murit de nefrită  (boală care constă în inflamarea rinichilor) în ianuare 1945. Noi, de la grupul de partizani, am venit mai grămadă şi am dormit într-un saivan de oi cu pereţii de stuf. Noi eram amestecaţi cu trupe nemţeşti, că se retrăgeau şi ei cu noi. A doua zi când ne-am sculat, doi nemţi au găsit prin paie un ou de găină. Ei credeau că-i fert dar el era crud. Fiindcă l-au găsit amândoi s-au pus să-l împartă în două. Unul ţinea oul pe palmă şi unu îl tăia cu cuţitul în două iar oul, dacă era crud, a plesnit şi a curs printre degete. Noi râdeam de ei, cât îs de deştepţi. Ei credeau că găinile fac ouăle ferte”. 

Iașiul se prăbușește sub tancurile sovietice

După ce timp de cinci luni, frontul fusese stabilit pe linia Pașcani-Târgu Frumos-Iași-Chișinău, pe 20 iulie 1944 sovieticii declanșează marea ofensivă, pe ceea ce în istorie avea să fie cunoscut ca Frontul Iași-Chișinău. Aflat cu unitatea pe pozițiile de apărare a Iașului, bajureanul Neculai Caba avea să fie martorul ocupării fostei capitale a Moldovei de către ruși pe 21 august. Iași a fost orașul românesc care a plătit cel mai scump tribut războiului. Acest moment, precum și mijloacele prin care sovieticii încercau să-i facă pe români să renunțe la luptă se regăsesc în memoriile lui Caba. „Noaptea, pe poziţie, ruşii puneau megafoane şi aduceau femei care aveau bărbaţi pe front şi care erau din teritoriul ocupat al Botoşanilor şi Dorohoiului şi strigau pe bărbaţi pe nume. Ai noştri din tranşeie auzeau cum îi strigă femeile lor să se predea la ruşi că le dă drumul acasă iar o parte dintrânşii fugeau noaptea la ruşi. Noi am avut la dreapta noastră, pe front, Regimentul 16 Infanterie Fălticeni şi erau încadraţi cu câte o grupă de nemţi. Unde era Regimentul 16 Fălticeni era cota 14 care era înconjurată din trei părţi de ruşi şi numai o parte de români şi nemţi şi era şi un bordei lângă cotă care era păzit şi de nemţi. Am avut misiunea, într-o noapte, să controlez poziţia de răniţi, că pe la asfinţit ruşii au dat un atac dar au fost respinşi. Pe la ora 10 noaptea ruşii au dat alt atac pe la [Regimentul – n.n.] 16 Fălticeni. De data aceasta o grupă din [Regimentul 16 – n.n.] infanterie Fălticeni s-au ratras de pe poziţii. Comandantul lor locotenentul Popa, când a văzut că se retrag, a luat pistolul cu 32 de cartuşe şi a tras în grupă. Din 16 câţi erau în grupă numai 7 au scăpat; 12 inşi au murit pe loc. Cei ce au rămas au plecat pe poziţie.

Eu m-am dus la bordeiul care supraveghea cota 14 că acolo erau 12 nemţi. Le-am spus că vin ruşii, ei jucau cărţi, spuneau că e pământul României nu al Germaniei. Eu m-am retras la poziţia mea şi după două ore cota 14 a fost ocupată de ruşi cu tot cu nemţi dar poziţia de la Vulturi Sat  a fost păzită de infanteriştii Fălticeni. Noi, Regimentul 8 Roşiori, aveam poziţia în marginea pădurii Ghergheasa, lângă satul Aroneanu. În faţa noastră aveam şi teren plan şi coastă, lungimea 1 km până la tranşeie; eram încadraţi cu nemţii. Au dat ruşii un atac și au ajuns în vale. Noi le spuneam nemţilor că se apropie măcelul iar ei jucau cărţi pe o pătură în pădure şi spuneau să nu ne grăbim, să vină ruşii mai aproape. Ruşii erau la jumătate de coastă şi strigau „iura”. Nemţii au pus mâna pe armament şi au strigat „halt” la ruşi, adică „staţi” şi când au început a-i săcera cu mitraliera pe sus le luau numai capurile. Trupul cădea jos iar capul mergea ca bostanul la vale. Dacă te uitai în vale erau numai capuri de ruşi de parcă era bostănărie; astfel respingându-i pe ruşi la poziţia lor.

Într-o zi cu soare şi cald am ieşit afară din tranşeie pe mal. Caporalul Aşchioapei de la Mileanca s-a apucat a paria că dă un rus la pământ dintr-un glonţ la o distanţă de 1500 m. În timpul acela un rus a ieşit din groapa lui cu ţigara în gură să o aprindă la vecinul de alături. Noi urmăream cu binoclul. Aşchioapei l-a luat la ochi şi cât ai zice unu, pac, l-a dat la pământ. Şeful nostru sergent Acojocăriţă l-a probozit, că de ce l-a împuşcat şi i-a spus că cel ce scoate sabia de sabie va muri; şi i-a mai spus: „cât ai să te păzeşti, de moarte nu scapi”; ca după vreo două zile să dea ruşii alt atac. Poziţia noastră a fost schimbată înspre satul Aroneanu. Între poziţia noastră şi a ruşilor era o curte boierească părăsită. După ce am respins pe ruşi în poziţia lor noi, sanitarii, ne-am dat la controlat câmpul de luptă de răniţi. Când am ajuns la curtea ce părăsită, lângă fântână, era mort Aşchioapei, cu sânge pe faţă şi negru. Sergentul Acojocăriţă ne-a spus că dacă a scos sabia, de sabie a murit. La război trebuie sa tragi cu arma în sus nu în oameni… Sînt multe întâmplări de arătat dar le-am pus pe cele mai importante.



Pe ziua de 19 august, seara, ne-a spus căpitanul să stăm echipaţi şi atenţi că se poate să ne schimbăm poziţia în astă-noapte că în celelalte nopţi ne mai descingeam, ne mai dezbrăcam de haine groase că era august, era cald. Era sâmbătă seara spre duminică. Toată noaptea am stat atenţi în tranşeie dar nu s-a întâmplat nimic. Duminică dimineaţă era un cer senin și o vreme bună, fără vânt. Când era soarele pe la aprânz, orele 8, au început ruşii atacul pe la Regimentul 16 Infanterie Fălticeni, pe valea satului Vulturi, că pe vale puteau înainta mai bine să ocupe Iaşul. Înainte de a înainta armatele ruseşti, până au venit avioanele,  dădeau bombe; pe urmă artileria grea, artileria de câmp, şrapnelele, brandurile  de 120-81-60; în continuare tunurile antitanc, katiuşele şi printre aceste arme mai scăpa câte o bombă cu aer comprimat, care ne-a pus la pământ definitiv. În acel moment Soarele nu s-a mai văzut deloc, se vedea un praf roşu de la atâta pulbere. Era întuneric ca noaptea, nu ştiam unde să ne ducem că nu se vedea deloc. Căpitanul ne-a spus să stăm pe loc până se liniştesc bombardamentele şi pe urmă ne retragem.

Noi spuneam că acesta e sfârşitul lumii; eram buimac şi de la aerul comprimat
.
Pe la orele 10:30 a încetat bombardamentul; s-a liniştit vremea, Soarele s-a văzut şi atunci pe lângă satul Vulturi ruşii veneau, infanteria, tancurile intrau în Iaşi, motorizatele ruseşti, infanteria motorizată şi celelalte unităţi de înaintare. Noi când am văzut că ruşii strigă „iura” la intrare în Iaşi, ne-a dat ordin căpitanul să ne retragem pe lângă satul Aroneanu, s-o luăm spre Grajduri sat şi apoi s-o luăm spre Huşi. Până ne-ar ajunge ruşii noi să ne depărtăm pe la Grajduri”.

Chiar și după 23 august sovieticii iau soldați români prizonieri

În timpul retragerii spre Bârlad, a avut loc și întâlnirea fatidică cu trupele rusești, care au continuat să ia prizonieri dintre soldații români chiar și după 23 august. „În seara de 22 aug., într-un sat, ne-a ieşit în cale un civil şi ne-a spus să nu ne mai retragem fiindcă de acuma sîntem cu ruşii şi că el este numit ca primar în comună. Mi-amintesc că în pădure la Bârlad mai multă armată nemţească era încercuită în pădure; nu avea ieşire. Au făcut front în jur şi avioanele lor le aduceau muniţie şi alimente pe care le da jos cu paraşuta. Totuşi n-au putut ieşi din pădure că ruşii erau mulţi şi i-au luat prizonieri. Noi, românii, am stat într-o viroagă adâncă; nu ne vedeau avioanele, dar cât puteam sta acolo flămânzi? Foamea ne scotea la margine. Noi eram vreo 30 de ostaşi din diferite regimente şi pe câmp nu ne puteam retrage fiindcă ruşii ne luau drept armată de apărare. Uitasem să spun că arma pe care o aveam asupra mea - că pistolul de pe front nu-l mai aveam - într-o noapte, pe întuneric, l-am pierdut în pădure la Huşi. Mi-am luat altă armă că aveam de unde culege; şi în gârla în care stăteam ascunşi, un civil, probabil partizan, îmi ceru arma să i-o dau lui, să nu o arunc. Dar eu m-am păzit de el ca să nu mă vadă şi am dat arma în părău, în mâl, că dacă i-o dam lui el ne împuşca pe toţi; aşa că am scăpat şi de armă.

Am ieşit în câmp şi de acolo la şosea că eram mai siguri decât pe câmp. Când ne apropiem de şosea - noi eram vreo 30 de inşi – la distanţă de circa 100 m se opresc în direcţia noastră două tancuri încărcate cu trupă rusască, bărbaţi şi femei cu pistoale cu încărcătorul roată; şi vin asupra noastră strigând: „Predai rumânschi!”. Noi ne-am predat cu mânele sus; ne-au întrebat: „Tabacioc e?”. Noi aveam ţigări naţionale, aşa se dădea în armată. Au luat ruşii ţigările şi au strigat la noi: „Paşli dudoma!”, adică să mergem acasă dar pe şosea nu pe câmp că ne iau drept partizani contra lor. Noi am înţeles şi am mers pe şosea. Ne-am întâlnit cu alţi cercetaşi şi ne-au întrebat unde mergem. Noi spuneam „dudoma” adică acasă şi ei râdeau şi spuneau „huia dudoma”, mergem „dalico” adică departe, nu acasă la Dorohoi. Ne mai întrebau dacă e departe Bucureştiul şi noi le spuneam „ o sto km”, adică 100 km. Lor le părea bine că nu-i departe Bucureştiul şi numai ce-i auzeam: „Haraşo rumînschi”.

Am mai mers noi pe şosea de la Bârlad până aproape de Vaslui şi vedem că ruşii aveau strâns pe câmp armată de români, circa 2000 de inşi. Ne leagă şi pe noi cu aceia şi noi întrebam: „Nu dudoma?”; iar ei ne-au spus: „Da, dudoma, dar trebuie mai întâi să mergem în lagăr la Vaslui să ne dea zapiscă  la mână şi pe urmă putem pleca acasă la Dorohoi şi Botoşani, că acolo este armată engleză şi care nu au zapiscă la mână îi ia prizonieri în Anglia”. Noi i-am crezut că aşa este şi în caz contrar ce era să facem? Ei erau înarmaţi şi noi fără arme; trebuia să ne supunem lor. Ne-au adus cu momeala în lagăr la Vaslui, lagăr făcut de români pentru prizonierii ruşi; pe urmă a rămas pentru noi şi nemţi. În lagăr la Vaslui erau vreo 20000 de prizonieri români, nemţi, italieni şi alte năţii. Acolo ne-au ţinut două zile până să facă zapiscă la fiecare.
Masa ne-o dădea de două ori pe zi, mazăre fiartă cu o bucăţică de pâne rusască.

Și din tot efectivul, câţi erau în lagăr, ne-au pus câte 100 de inşi să putem lua masa adică mazăre în cutiuţe de conserve de 300 g că nici gamele nu aveam. Și acolo care mânca, mânca care nu, nu din cauză că o seamă, după ce luau masa, ieşeau din brigada lui de 100 de inşi şi intra în altă sută căreia îi venea rândul la masă. Ruşii ne aşezau câte cinci în rânduri şi la 20 de rânduri aveau suta. Cei ce rămâneau în plus de sută nu mai primeau masa că ruşii urmăreau, „davai aici” şi apoi altă sută la masă şi aşa mai departe. Care mânca de trei ori şi care nu mânca deloc fiindcă în două zile nu se cunoşteau unii cu alţii. Apă nu era în lagăr ca să bem dar ne scotea o dată pe zi la părâul Bârlad şi beam câte o găleată până seca părâul. A treia zi ne-au spus că mergem la Iaşi căci comisia de la Iaşi cu zapisca a spus să mergem noi la Iaşi. Ne-au dus la Iaşi în coloană, câte cinci în rând. Când treceam printr-un sat unii prizonieri intrau în curte şi o luau la fugă în câmp. Mai trăgeau santinelele după dânşii dar degeaba. Ei complectau cu alţi oameni găsindu-i pe drum, „ciolovec ” să fie la număr, indiferent de vârstă. <Fiecare rus când ne întâlnea întreba: „ceas este?” >

La Iaşi ne-au dus la închisoarea Galata, sus pe Cetăţuie. Acolo era o închisoare înconjurată cu zid gros de 3 metri. Santinelele mergeau pe sus ca pe şosea şi ne păzeau. Am stat o zi şi o noapte la Galata. Ne-au spus că comisia pentru zapiscă a plecat la Bălţi în Basarabia şi noi trebuie să mergem acolo pe jos”

Pentru a-i „feri” de englezi, sovieticii trimit prizonierii în Urali



Cu toate insistențele guvernului român sovieticii nu au vrut să elibereze prizonierii de război care erau deținuți la Iași, astfel că cei mai mulți dintre ei au fost trimiși în gulagul sovietic. „De la Iaşi ne-au dus înspre Ungheni pe podul mare care avea legătură de trecere cu Basarabia. Lângă pod ne-au învoit santinelele să bem apă din Prut şi să ne spălăm că apoi cine ştie unde am mai bea apă; mâncare nici atâta. Ne-au dat o singură masă la Iaşi şi ne-au spus că luăm în Basarabia masa. La Prut, când am băut apă, Boz Nastasă ne-a spus să bem apă şi să ne luăm rămas bun de la România că nu se ştie dacă o mai veni. Boz Nastasă şi Cute Neculai au murit în lagăr în Siberia-Urali. Voi arăta mai în continuare când au murit şi din ce cauză. Să continuăm cu drumul… În ziua de 5 septembrie ne-au dus la gara Slobozia și ne-au îmbarcat în vagoane de marfă, câte 40 de oameni în vagon. Ne-au spus că nu mergem departe, numai trei zile de mers cu trenul. Noi ne miram că ne duce trei zile cu trenul. Ne-au încuiat uşele şi la drum; adio şi Basarabia. De la Bălţi ne-au dat hrană rece, pesmeţi din hlebă adică pâne uscată şi ceva salam pe trei zile. Noi, cum eram lihniţi de foame, până am ajuns la Bug, am terminat toate alimentele. Până am ajuns la Harcov am răbdat bine. Pe la geam, în gări, vindeam haine de pe noi pentru pâne. Făceam ce făceam cu alimentele dar cu apa stam rău; ne stingeam de sete. La Harcov ne-au dat ciorbă caldă, nişte varză cu mazăre şi apă.

Pe urmă a pornit garnitura înspre Saratov, Kuibîşev; pe urmă a intrat în regiunea Magnitogorsk. Garnitura trenului a lăsat locomotiva cu aburi şi a pus o locomotivă cu  curent şi am mers vreo două zile cu curent. Pe urmă iar ne-au pus la loc locomotiva cu abur. Am trecut de Celeabinsk și am mers până la Sverdlovsk. Acolo a mai lăsat din garnitură iar noi am plecat înainte, încă 120 km, în inima Munţilor Urali. Ne-au debarcat la poalele munţilor, înspre Siberia. Nu-mi amintesc localitatea dar era o pustietate mare; erau colhozuri mai mult de zootehnie… Ajunși la locul de debarcare, ne-au băgat în nişte bărăci sub pământ, rămase de la prizonierii japonezi de la Primul Război Mondial. Dar era jale într-însele. Erau pline de ploşniţe şi putregăioase. Cu timpul au făcut prizonierii bărăci pe pământ din scânduri căptuşite cu rumeguş şi vată. Se mai confecţionau sobe de fer din butoaie mari de 1000 kg.; le făceau portiţe, burlane şi se dădea foc până se înroşea soba. Se încălzea baraca şi pe lângă sobă era cald că lemne erau de ajuns. Majoritatea terenului era numai păduri că pe acolo era pustietate. Satele erau la 30 km distanță unul de altul. Paturile în bărăci erau pe două rânduri suprapuse. Cel care dormea în patul de sus îi era mai cald dar cel de jos dormea cam atent. Mai făceau unii al treilea rând de paturi dar erau lângă taban  la pod şi era periculos; cădeai jos când nu te așteptai. Lumină nu era şi a doua zi se cunoşteau  cei care dormeau sus că erau tot stâlciţi pe faţă… 

În primăvara 1945 ne-au scos vreo 30 de prizonieri la prăşit cartofi, praşila I, pe la Sfântul Petru, pe când la noi de Sf. Petru mâncăm cartofi noi. La prăşit cartofi era mai bine că santinela pleca în sat şi ne lăsa de capul nostru. Noaptea, fiind rece pământul în câmp, ne-a spus să facem focul mare să încălzim pământul. Pe urmă să ferim cărbunii şi să ne culcăm pe pământul cald. Noi ce făceam: ne duceam în lanul cu cartofi, luam cartofi cloşcă  şi lujerul îl puneam în pământ ca să se prindă iarăşi cum a fost. Ţin minte că eu şi cu fratele meu Gheorghe am copt 120 de cartofi mari şi cojile le-am îngropat în pământ dar până la ziuă n-am putut dormi, ne durea la stomac de la atâta cartofă. De fapt noi luam din cuib numai cartofa mare, cea mică rămânea şi tipăream în jurul ei să nu se usuce totuşi. A doua zi am terminat de prăşit pe după amiază şi cum era soare şi cald se cam vestejeau din cartofi. A venit inginerul colhozului şi a văzut că se cam usucă unde și unde. A zis că a dat mana  în cartofi. S-a uitat la frunze, a găsit vreo două frunze uscate și a pus niște oameni de ai lor s-o stropească cu soluție contra manei dar ea se usca de altă mană. Șeful care era cu noi, tot prizonier, știa rusește și  a înțeles că dacă era distrusă cartofa de noi, ne împușca pe toți.

Așa era constituția stalinistă. Distrugerea de recoltă se pedepsește cu moartea. Așa că am scăpat noi și de asta. Lucrând la strânsul cartofilor, prin ziua de 1 oct., vine ordin să plecăm la lagăr că mergem în țara noastră România. De la lagăr ne-am îmbarcat în tren și ne-am adunat la centru la Pais mai multe lagăre. La Pais am stat o noapte în câmp că în bărăci nu era loc și în câmp era frig și un vânt ascuțit iar mâncare ioc. Am găsit burezi  de rouă și am mâncat; erau dulci dar cruzi. Ne-a durut la stomac toată noaptea”.

Întoarcerea acasă



După viața grea de pe front, unde moartea era la tot pasul, după un an de lagăr în URSS, cel mai important moment este întoarcerea acasă. Starea generală era una foarte critică și în Moldova la acea vreme, după ce trecuse tăvălugul trupelor de ocupație sovietice, venise seceta și foametea din 1946-1947. Cu toate acestea, viața își relua cursul normal, ca și cum războaiele, schimbările de regim politic, sau venirea comuniştilor se petreceau undeva departe. „La ziuă am luat-o la drum spre Bajura. Fiind slab și neantrenat nu am reușit să ajung acasă. M-a apucat seara la Manolea (Mlenăuți), sus la biserică. Acolo, lângă drum, la vreo 300 mt., erau niște girezi cu paie și mă duc acolo să mă hodinesc în paie. Mi-am făcut o gaură în gireadă și m-am băgat acolo în paie și am adormit buștean. Pe la o bucată de noapte vine un om la luat paie cu sarcina, cu un țăpoi în mână. Vedeam că răscolește la paie. Eu i-am spus să nu mă spargă pe mine că sînt în paie. El când a auzit glas de om a luat-o la fugă, a gândit că îs paznic. Eu l-am chemat la mine și i-am spus să vină la paie că acele paie erau de-ale primăriei. M-am făcut prietin cu el și i-am spus de unde vin și că m-a apucat noaptea și mă hodinesc. I-am spus și că sunt din Bajura. A luat paie - o sarcină bună - și a plecat. Eu, la zori, am luat-o la drum spre Bajura și am ajuns acasă pe 31 octombrie 1945. Acasă tata, Luca [Dumitru – n.n.], nu mai era în viață, numai mama și frații, pe care i-am găsit sănătoși; l-am găsit și pe Gheorghe. El n-a mai mers la Râmnicu Sărat; a fugit din vagon de la Pașcani și a venit acasă.

Acasă am găsit greu, ca după război, nu era una, alta, mama cu șapte copii, cu tot cu mine și cu Gheorghe, nu se găseau mărfuri de cumpărat, nici bani nu erau. Gheorghe s-a căsătorit în toamna ceea, în postul Crăciunului iar eu în anul 1947 toamna că în 1946 a fost o secetă mare, nu s-a făcut grâu, porumb și celelalte culturi s-au făcut puține. Țin minte că la 8 septembrie 1946, când mergeam la hram la Concești, pe câmp nu mai era nimic; nici bețe de floarea soarelui nu erau. În 1947 s-au mai făcut din cereale dar primăvara a fost secetoasă, a început a ploua din 20 iunie. Porumbul s-a făcut dar nu s-a copt la maturitate, s-a mai uscat pe pod. Acestea au fost toate întâmplările de când am intrat în școală la vârsta de 7 ani și până în anul 1945 când am venit din lagăr din U.R.S.S.

Memoriile fostului veteran de război, Neculai Caba din Teioasa sunt foarte importante pentru noi, cei din oraș. În primul rând, ne vorbesc despre viața omului simplu de la sat în perioada interbelică, dar în același timp sunt importante și din perspectivă istoriografică. Astfel de mărturii, despre lumea rurală dintre cele două războaie mondiale sunt foarte puține. Acesta este și motivul pentru care, întregul text al manuscrisului va fi publicat în revista „Archive Moldaviae”, în prima jumătate a anului 2014, fiind pus astfel în circuitul istoriografic național. Este o onoare pentru Darabaneni.ro să publice în premieră aceste informaţii unicat. La final se cuvine să aducem mulțumiri familiei și în special nepotului eroului nostru, Ciprian Axinte, care ne-a semnalat existența manuscrisului, a editat textul și și-a dat acordul spre publicare. Astfel de mărturii, astfel de destine, sunt de o valoare inestimabilă. (Alexandru D. AIOANEI)




Te-ar mai putea interesa si:  BajuraTeioasaAl Doilea Razboi MondialNeculai Caba
6:30 pm , 01 Decembrie, 2013

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Imagini de seară din Darabani în timpul pandemiei de coronavirus. Este trist Darabaniul fără dărăbăneni, dar aceasta este principala condiție ca să ne putem bucura, din nou, împreună cu cei dragi. Fiți responsabili, stați acasă! Click pe fotomontaj pentru a viziona integral imaginile

Sondaj
Sunteți de acord ca ședințele Consiliului Local Darabani să fie transmise live de către televiziunea locală sau online?

   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare