Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 9 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai putere... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

Despina Pop: Am iubit necondiţionat limba română, „cea  frumoasă ca o duminică”



S-a născut în comuna Dimitrie Cantemir, din judeţul Vaslui, a fost olimpică la limba română și campioană la atletism. După o studenție plină de farmec şi dinamism a urmat prima oprire pe drumul profesiei în stația Darabani. Întâlnirea cu orașul de pe malul Prutului a adus prima decepție și primul gând de evadare. Dar posibilitatea de a preda la liceu și întâlnirea cu actualul soț au alungat orice gând de plecare. Își iubește mult profesia și a reușit să se impună ca unul dintre cei mai importanți profesori din județ. A făcut parte din multe comisii și a coordonat cercul pedagogic al profesorilor de limba română din liceu.
 
A fost invitată să predea la Centrul de Excelență de la Botoșani, celor mai buni elevi ai județului. O simplă contabilizare a performanțelor profesoarei Despina Pop ne relevă peste 50 de diplome obținute cu elevii la olimpiade. Nu mai puțin adevărat este că unii discipoli ai cadrului didactic au ajuns chiar pe podiumului Olimpiadei Naționale de Limba și Literatura Română. Astăzi se simpte împlinită nu doar prin munca de la catedră, ci și în cadrul familiee. Cei doi fii stabiliți peste ocean îi aduc în același timp dragoste, speranță, energie dar și o anumită tristețe, generată mai mult de distanța geografică, decât de cea sentimentală.
 
Doamnă profesoară, sunteți unul din dascălii care se confundă cu școala dărăbăneană din ultimele decenii, cu toate acestea care sunt rădăcinile dumneavoastră? Unde v-ați născut și unde v-ați petrecut copilăria?

Când  vorbim  despre locurile copilăriei, nu  ne  putem  gândi decât  la  acel  spaţiu  primitor, cald, intim şi sfânt care  rămâne impregnat pe  pelicula  sufletului  nostru pentru  veşnicie. Fiecare dintre  noi păstrează în  memoria  afectivă  frumuseţea  paradisiacă a acestor  locuri şi  va  duce  cu el oriunde  îl vor purta  paşii aromele  copilăriei, îmbrăţişarea  caldă  a mamei, zecile de  şotii dosite pe  raftul amintirilor. Sunt  moldoveancă. M-am  născut în  comuna  Dimitrie  Cantemir din  judeţul  Vaslui, comună situată  la  câţiva  kilometri de  Huşi „orăşelul  dintre  vii”. Poate de aceea mirosul  de  „tămâioasă” şi de must negru pe  care-l  obţineau  părinţii  mei din  zdrobirea acestor struguri îl simt şi  acum în nări. Bacovia îl aminteşte în poezia „Acuarela”:

„În  oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână…Eu  acolo locuiesc

Colţul acesta de rai este locul  ideal pentru a mă recompune sufleteşte când am  sufletul  cioburi, pentru  a mă reculege la mormintele părinţilor, pentru  a mă întâlni  cu  Dumnezeu şi  cu  mine  însămi. În toate  peregrinările  mele, m-am simţit mereu o dezrădăcinată , întorcându-mă cu  nostalgie, acasă, acolo unde nu au mai rămas decât amintirile şi casa părintească. Satul cu aerul său patriarhal, oaza  mea de linişte, chipul  dumnezeiesc al mamei ce  mă priveşte  dintr-o ramă îngălbenită îmi vor lipsi mereu. Dar … „fugit  irreparabile  tempus” , satul  copilăriei va  rămâne doar  o  lume de mult apusă, un paradis pierdut.



Cum caracterizați mediul familial în care ați crescut? Ce valori, ce sentimente v-au transmis părinții și cum v-au ajutat acestea de-a lungul vieții?

Părinţii mei au  fost  cei  mai  buni  părinţi  din  lume, nişte  sfinţi. Doi  oameni  simpli, frumoşi, înţelepţi, având acea cumsecădenie a omului  din  popor care  n-ar vrea  să  te  deranjeze nici  măcar  cu  o  privire. M-au  învăţat să fiu  bună, altruistă şi  mai  ales  corectă  şi  cinstită. Ei  au  plecat  la  ceruri, dar  ochii lor de  culoarea albastrului  de  Voroneţ sunt  sigură că mă  veghează  şi  mă  ocrotesc chiar  şi de  acolo  de  sus, dintr-o stea, aşa cum au  făcut-o  toată  viaţa.

Tata era un om  riguros,  hâtru, un  fel  de  Moromete în lumea  satului, respectat  de  toţi  sătenii. Nu-mi  amintesc să  ne  fi  răsfăţat şi  alintat prea  des pe  mine, pe  fraţii şi  surorile  mele. Aşa  era  atunci. Copii  se  sărutau numai  în  somn, cum îşi aminteşte  şi  Zaharia Stancu. Tata  m-a mângâiat  pe  creştet când  am  reuşit  la  liceu, apoi la  facultate sau când  i-am  dăruit  nepoţi. Şi doamne, ce  mândri  au  fost  de  mine! Le-a reuşit  fata  la  facultate  fără  nicio  oră de  pregătire suplimentară, când  erau zece  candidaţi pe  un  loc.

Iar  mama, cu ochii ei frumoşi  şi  blânzi de  căprioară  rănită, era de o  bunătate  incomensurabilă. Ea nu spunea niciodată „nu pot” sau  „am obosit”. Nu  se  plângea niciodată  de  nimic, a învăţat  să  trăiască  din  puţin şi să se bucure din orice. Mi-o amintesc cum alerga  spre  poartă  când  mă-ntorceam acasă „se-ncurcă-n fuste alergând” cum  spunea  Labiş, îmbrăţişându-mă şi  spunându-mi de fiecare dată: „Bine-ai venit acasă, fata mamei”. Mama rămâne icoana mea, amprenta mea ancestrală.

Ce  mult  îmi  lipsesc  aceste  cuvinte şi ce  dor îmi este  de  ei! Aceste  crâmpeie  de  viaţă  surprinse sunt  adevărate pelerinaje  sentimentale care mă  vor  durea  mereu.

Cum au fost anii adolescenței și cum ați trăit trecerea de la liceu la facultate? Ce s-a schimbat atunci când ați trecut pragul universității?

Am fost o adolescentă visătoare, plină  de speranţă căreia îi  plăcea să citească. Anii  de  liceu „cu  emoţii la  română” au fost cei mai  frumoşi ani din  viaţa mea, şi nu e doar o figură  de  stil. Am fost olimpică la limba română şicampioană la atletism, prefigurându-se încă de pe atunci dragostea mea pentru viitorul profesor de educaţie fizică, soţul  meu. 
                  
Am  iubit  necondiţionat  limba  română, „cea  frumoasă  ca  o  duminică”, cum  spunea  marele Nichita. Îmi  adoram profesorul  de română din liceu şi din  dragoste pentru el, am  citit cu frenezie tot ce-mi  cădea în mână în acei ani adolescentini, formându-mi un orizont lingvistic vast pentru o viitoare studentă la filologie. Visam să devin aidoma idolului meu din liceu, profesor de limba şi literatura  română.



Am  absolvit liceul ca şefă de  promoţie, apoi am dat  examen la Facultatea de Filologie, reuşind  cu  bursă. Studenţia mea a fost una de vis, mirobolantă, de  neuitat. Am locuit  în cămin, iar viaţa  din cămin este  cea  mai  frumoasă, am  fost  aleasă  Miss Boboc, poveste  care  s-a  repetat  şi cu  cei  doi  băieţi  ai  mei, am petrecut  foarte multe ore în  sala de  lectură, pregătindu-mă  pentru examene, pentru viitoarea  mea  profesie.

E lucru ştiut, studenţii  de la  filologie trebuie  să citească  foarte mult, sau… aşa  era pe „vremea  mea”. Dar ne-am şi distrat, mergeam la ceaiuri dansante, agape, excursii, drumeţii, cenacluri  literare, întâlniri cu scriitorii vremii şi alte activităţi unde s-au legat prietenii care durează şi în momentul  de  faţă. Eram „frumoşii nebuni” ai perioadei respective şi l-am simţit mereu aproape pe minunatul şi  devotatul nostru îndrumător de grupă, domnul profesor Sava  Constantin. Dar… studenţia a trecut, a urmat examenul de  stat, repartiţia, întâlnirea  cu  profesia  şi  viaţa.

ŞOC în oraşul în care timpul parcă încremenise, la şcoala de după pădure

Anii studenției cu farmecul lor au trecut și a trebuit să luați în primire un post la catedră. A fost Darabaniul prima stație, sau ați mai predat și în alte localități?

Da, Darabaniul a fost prima şi ultima staţie. La acea vreme, posturile în oraşe erau o „rara avis” şi având  medie  mare am  ales oraşul… Şcoala  nr. 3 Darabani, adică Teioasa, fără să ştiu ce însemna Teioasa. Aşteptam cu  nerăbdare să vin să-mi iau postul în  primire, doar îmi alesesem cea mai nobilă  şi cea mai frumoasă meserie din  lume.

Când am ajuns, mă uitam să descopăr centrul civic plin de blocuri, staţii de  autobuz şi altele de ale oraşului, dar… decepţie  totală, regrete şi  lacrimi. Doamna directoare de atunci, Cornelia  Andruşcă, de  altfel un  om  de  excepţie, m-a informat că nu în centru este şcoala unde am fost  repartizată, ci undeva  într-un  „cartier”, dincolo de o  pădure, la  3-4 kilometri  distanţă. Traversatul  pădurii m-a  speriat, dar  întâlnirea  cu primii mei elevi  m-a fascinat. Erau  drăgălaşi şi  mă priveau foarte curioşi. Eram  o  apariţie pentru ei. Dragostea pentru ei a învins. Am  rămas  să  mă  lupt cu  noroaiele din Teioasa, cu nămeţii acelei  ierni siberiene care mi-a bulversat existenţa în acest nord de ţară  moldav în care aveam impresia că şi timpul a încremenit.

„Ne-am văzut, ne-am plăcut, ce  rămâne  de  făcut?”
 


Cum vi s-a părut orașul la prima întâlnire, cum ați găsit oamenii, ați avut vreodată gânduri de evadare de pe malul Prutului?

Dacă prima întâlnire cu  oraşul a fost  un  dezastru, nimic nu  a atenuat-o. Gândul de evadare de pe malul Prutului mi-a încolţit în minte şi atunci am  hotărât: PLEC... nu mai  rezist. Şi  am  plecat, la  Bucureşti, la una dintre surori. Nu  am  rezistat prea  mult, şi la prima chemare a domnului director de  la  Liceu, d-l profesor Pleşca Gheorghe, am revenit în oraş ca  profesor la liceu. Era  altceva. Era aproape de ce visasem în facultate.
                 
Titanii liceului, domnii profesori: Huţanu Nicolae, Bejenariu Constantin. Iftincăi Ioan, Anisie Gabriela, Mihăescu Corneliu şi alţii m-au primit cu  multă căldură. Chiar din primele săptămâni am fost supusă la o „probă de foc”, să ţin o lecţie deschisă la dirigenţie,… că aşa era pe vremea aceea, noului  venit i se dădeau cât mai multe  sarcini, pentru că era tânăr, plin de viaţă şi elan.

VEZI și: Prof. Gheorghe Plesca, ultimul director ales al liceului din Darabani

Pentru  oamenii din oraş şi  liceenii mei eram o prezenţă insolită. Era  moda anilor ‘70, a fustelor  „Gipsy” şi a pantalonilor foarte evazaţi, iar eu am  sfidat lumea dărăbăneană impunând un stil  în modă. Dar… tot  la  liceu a venit în acel an şi tânărul profesor de educaţie fizică, Radu  Pop. Ne-am văzut prima oară în  cancelaria  profesorilor. Ne-am văzut, ne-am plăcut, ce  rămâne  de  făcut?  Şi am făcut „o nuntă mare, doi  voievozi, Bogdan şi Dragoş, trăind fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ca-n basme.

„Diletantismul nu  are  ce  căuta în profesia  noastră”

Viața dumneavoastră este sinonimă cu limba română, cu munca de la catedră, dacă ar fi astăzi să priviți înapoi cum ați caracteriza această activitate alături de copii? Cum este să trăiești sentimentul că poți modela caractere, că poți așeza destinele unor ființe pe un drum mai bun?

Apostolatul  meu se împarte în două perioade: cea de dinainte de  Revoluţie, când  am  predat limba lui Puşkin, şi cea  de după  Revoluţie când, datorită dublei  specializări din  cadrul facultăţii, am  predat limba lui Eminescu, pe meleagurile lui. Îmi iubesc meseria, iar dacă ar  fi să  o  iau de la capăt tot  profesoară aş  deveni pentru că asta ştiu eu să fac cel mai bine. Şi mai ştiu că  diletantismul nu  are  ce  căuta în profesia  noastră, că  meseria  noastră  nu  are „erată” şi că  este cea  mai frumoasă meserie din lume. „Dacă-şi întâlnea  învăţătorul, spunea  marele Noica, fiul  risipitor n-ar mai fi plecat străin în lume”, la fel cum nici  eu  nu  am  mai evadat şi am slujit  cu dragoste, pasiune şi devotament învăţământul dărăbănean.



Ca o recunoaştere a harului şi meritelor mele, am  fost selectată ca responsabilă de Cerc  pedagogic şi metodist al I.Ş.J. Botoşani foarte mulţi ani. Am  făcut  mult voluntariat, monitorizând practica  pedagogică a zecilor de studenţi filologi, ajunşi acum, unii dintre  ei, colegi de  cancelarie cu  mine. Am fost  cooptată în două  brigăzi de îndrumare şi  control ale I.S.J  Botoşani, am făcut  parte din comisia  de evaluare a dosarelor pentru obţinerea gradaţiilor  de  merit, am elaborat subiecte pentru olimpiadele şcolare, pentru  examenele de titularizare în învăţământ, fiind în comisiile acestor examene.

„Ca un  bijutier, am  modelat  caractere şi suflete”



Am efectuat inspecţiile de specialitate pentru examenele de definitivat, gradele I şi II la foarte mulţi profesori din întreg judeţul, am făcut parte din corpul de  elită al profesorilor din judeţ şi consiliul consultativ al profesorilor de  limba şi literatura  română. Onorant pentru  mine a fost faptul că doamna profesor doctor Mina-Maria Rusu, inspector  de  specialitate în Ministerul Educaţiei m-a ales să predau  la  „Centrul de  Excelenţă” din  Botoşani, unde mă întâlneam de  două ori pe lună cu cei  mai  talentaţi copii ce aveau  rezultate deosebite şi  veleităţi literare. La aceste lecţii mergeam  împreună cu olimpicii mei de la şcoală.

Exact ca un  bijutier  am  modelat  caractere şi suflete, lucrând  la şlefuirea  personalităţii copiilor, având  un sentiment de împlinire plenară când vedeam că am reuşit să modelez caractere. Poate că, de multe ori mi-am neglijat familia sau  sănătatea, murind câte puţin pentru elevi, cu fiecare zi, cu fiecare oră de  curs. Asemeni bunului samaritean, eu am  fost  mereu la datorie, indiferent de lipsurile sau durerile care îmi devastau  sufletul. Am avut  mereu  braţul pregătit pentru a-l sprijini pe cel care se împotmolea, afişând  un  zâmbet cu  care speram să-l  cuceresc chiar  pe  cel  mai  înverşunat  dintre  elevi. Uneori reuşeam, alteori, recunosc cu regret că nu. Dar nu-i nimic, şi  eşecurile fac  parte  din  viaţă, norocul meu că nu au fost prea multe.

Dacă ar fi să faceți un clasament ale performanțelor școlare obținute alături de elevii dumneavoastră, cum ar arăta acesta?

În  lumea  aceasta atât  de  mercantilă, când tot mai  mulţi vorbitori  nativi de limba  română se  exprimă greoi  şi  haotic, cu fraze  pline  de  elucubraţii, cu  dezacorduri  flagrante, unele  devenind  celebre, e o  bucurie  să descoperi  că  mai  sunt  elevi  care  iubesc frumosul, cititul, literatura.
                 
Numai în ultimi cinci ani, ca să folosesc  o sintagmă  consacrată, am obţinut  cu  elevii mei peste 50 de diplome de la olimpiadele  şcolare, nu de  la concursurile cu  bani, irelevante pentru mine. Din multitudinea de copii cu care am participat şi obţinut rezultate remarcabile la olimpiadele judeţene de Limba şi  literatura  română voi aminti: Culică  Manuela, astăzi  medic  rezident, Ioana  Ciubeică, absolventă a Academiei  Militare, Amitroaie Andrei, absolvent al Academiei  de  Poliţie, Casiana  Pîmzariu, masterand la  Bucureşti, Dumitriţa  Jar, absolventă a Academiei Militare (şi  fina  mea), Aroşoaie Aida, masterand, Andra  Bejenariu, studentă la  medicină, Dron Daniela absolventă a Facultăţii de Farmacie şi alţii.

Din panoplia de  olimpici ai generaţiei mai tinere, trebuie să amintesc un grup de  eleve deosebit  de  talentate  şi  creative cum ar fi: Ceică  Andra, Andruş Andreea, Acsinte  Geanina, Hapliuc Irina, Bianca Guragata care  a fost şi  Olimpică Naţională. Dar, vârful  de  lance al carierei mele a fost ea, Olivia Gheorghiu, care în clasa  a V-a s-a întors cu  locul  al II-lea şi  Medalia de  Argint de la etapa naţională a Olimpiadei de Limba  şi  literatura  română. Am ştiut de la început că Olivia are condei şi musteşte de talent. Dar  euforia succesului olimpic a trecut, au urmat ani de  pregătire, teste, eseuri demne de a fi publicate în orice carte  de  literatură, cum s-a şi întâmplat cu creaţiile sale  de la olimpiade care au fost selectate şi publicate în „Lucrări de  nota  zece” editată de Ministerul Educaţiei.. A fost un drum lung, sinuos şi cu sincope. Sigur că au fost nedumeriri,imprecizii, echivocuri, confuzii, inhibiţii.

Au fost… dar eu  am vegheat să nu facă inadvertenţe sau greşeli impardonabile, i-am ocrotit cu discreţie vocaţia oferindu-i cheia de la uşa  cuvintelor, iar ea m-a răsplătit cu o exprimare elegantă şi nuanţată şi cu un loc onorant pe podiumul olimpiadei. Şi, iată-ne în clasa a VIII-a, când aceeaşi  fetiţă cu  codiţe din clasa a V-a este acum o  codană cu  aceleaşi codiţe la fel de rebele care au torturat-o permanent, dar cu o înfăţişare urbană şi  delicată.

„Ce mai  faceţi, doamna dirigintă?”  
               
O nouă  etapă, o  nouă provocare, locul I  la  etapa  judeţeană. Urmează  ultima  confruntare din cariera  ei  de  olimpică gimnazistă-Etapa Naţională. Emoţii,stres, trac. Avea să-i  întâlnească pe cei mai buni  olimpici din ţară. După  testarea scrisă, Olivia s-a poziţionat pe locul I, dar… iată ce  scria  un  ziar  local după ce le numeşte „Fetele  de  aur ale  Botoşaniului”: „La clasa a VIII-a, Olivia  Gheorghiu îndrumată  de  doamna  profesoară  Despina Pop de la  Şc. „ Leon  Dănăilă” din  Darabani a ratat  la  „mustaţă” prima  treaptă  a podiumului după  ce a fost  pe  primul  loc după  proba  scrisă, loc  pierdut după proba orală la  un sfert  de punct”.

Lacrimi, întrebări  fără  răspuns, regrete, dar Olivia a înţeles din  înaltul talentului ei că în viaţă mai sunt şi rateuri, decepţii, nedreptăţi. Olivia a plecat la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din  Botoşani şi au urmat alte  generaţii, alte premii, altă participantă la etapa naţională-Guragata Bianca şi cine ştie, poate vor mai fi şi altele. Am avut  întotdeauna o relaţie specială cu  elevii mei în calitate de dirigintă, pentru că i-am iubit pe fiecare în  parte, egal şi  necondiţionat. Nu  pot să nu-mi amintesc de  Ovidiu  Aionesei, acum  preot, care a fost un copil sensibil şi foarte ataşat de mine, sau  Florin Herţanu-inginer în Olanda, Laura Sîrbu-doctor stomatolog, care se opresc pentru o clipă din preocupările lor cotidiene, întrebându-mă: „Ce mai faceţi, doamna dirigintă?” şi mulţi alţii care nu m-au uitat îndreptându-şi câte un gând bun către mine.

„O mare  parte  din  sufletul  meu e acolo, în America”



Am văzut că ați călătorit mult în ultimul timp. Pe ce meridiane v-au purtat pașii?

În vara  acestui an, Dumnezeu  a  vrut ca după zece ani să ne revedem băieţii, minunatul nepot, nurorile şi cuscra. Bogdan şi Dragoş, după terminarea Facultăţii „Babeş - Bolyai” din Cluj-Napoca, au  obţinut o viză pentru America, şi duşi au fost, timp de zece ani, reuşind  să comunicăm doar pe Skype. Întâlnirea a fost emoţionantă, magică, de  poveste, iar  cuvintele ar fi prea sărace  pentru a descrie acele momente. America  este  spectaculoasă, iar  Chicago, oraşul  în  care  locuiesc copiii, e magnific, mai  ales  noaptea, când o adevărată feerie de  lumină şi  culoare  te  învăluie şi  te  acaparează  în vraja ei. Toată această  splendoare care  se reflectă  în  apele imensului lac Michigan te face să crezi că eşti pe un tărâm  de  vis.

Americanii sunt extrem de deschişi, joviali, sociabili şi plini de solicitudine, dar nu sunt frumoşi şi eleganţi ca români şi româncele noastre după care întorci capul  automat. Nu pot să spun că m-am îndrăgostit iremediabil de America, dar îmi place pentru că acolo locuiesc copiii noştri, ceea ce ne este  mai drag pe  lume. Dar… să ştiţi că nicăieri nu e mai  bine ca acasă.



Am văzut că aveți o familie foarte frumoasă, în care nepoții aduc un plus de culoare și bucurie. Acest lucru vă face să vă simțiți mai împlinită?

Familia este  punctul  meu  vulnerabil, călcâiul lui  Ahile, durerea mea perpetuă. O mare  parte  din  sufletul  meu e acolo, în America, copiii, nepoţelul, totul.
Am  două nurori: Valentina, soţia lui Bogdan, şi Kamila, soţia lui Dragoş, minunate, graţioase, frumoase, gospodine, afectuoase, calde, cu care mă împac şi mă înţeleg de minune, iar mitul noră-soacră la noi nu este valabil.

Kamila mi-a dăruit un  nepot, Mark dar şi Ştefan, nume românesc, într-un moment de răscruce din viaţa  mea. Mark-Ştefan a fost medicamentul meu. El m-a salvat, de aceea eu i-am spus Norocel. Dumnezeu şi  Mark-Ştefan au  decis ca eu să  trăiesc, să  lupt şi să  merg  mai departe,  pentru că  viaţa e frumoasă, unică şi irepetabilă. Mark-Ştefan e o minune  de  copil, un „perpetuum  mobile” nu stă o clipă locului, privind cu ochi mari şi curioşi de copil la noi, „intruşii”din  viaţa lui, care mai şi vorbeau într-o limbă necunoscută. Ca daruri, printre  altele, i-am dus o ie românească, un clop şi poveştile lui  Creangă, pe care sper să le poată citi într-o zi.

Ei sunt  fericiţi acolo, au casa lor, au familie, prieteni, serviciu dar nu ne au pe noi  şi casa  părintească. Tabloul acela de familie cu dragii noştri rămaşi  pe  aeroportul  din Chicago şi noi  plecând  spre  avion ne-a pustiit  sufletul, făcându-ne să trăim din plin sindromul „cuibului  părăsit”

La final, vă rugăm să lăsați un mesaj pentru cititorii Darabaneni.ro.

Să fiţi călăuziţi în viaţă de trei valori fundamentale: adevărul, binele, frumuseţea. Să aveţi  linişte în suflet, răspunsuri  la  întrebări, uşi  deschise, prieteni adevăraţi lângă voi şi acel  dram de  noroc. Alegeţi să nu vă pierdeţi, să nu  vă  rutinaţi niciodată şi să priviţi lumea detaşat „sine ira et studio”. Iar eu, sper că am câştigat un loc pentru eternitate în inimile voastre, ale dărăbănenilor. Şi pentru că se apropie cele  mai  dragi şi sfinte  sărbători, când  toţi  devenim mai  buni, mai generoşi, mai umani să aveţi sărbători plenare cu bradul  încărcat şi toţi cei  dragi în  jur. Spiritul  Crăciunului  să vă cuprindă  sufletul, Dumnezeu  să  ne binecuvânteze şi să  ne iubească pe toţi. Doamne ajută! (interviu realizat de Alexandru D. AIOANEI, foto: facebook)


CITIŢI și: Prof. Gabriela Anisie: „Sa fiti OAMENI!”



Te-ar mai putea interesa si:  Şcoala Gimnazială „Leon Dănăilă”Radu PopIoan IftincaiDespina Popcomuna Dimitrie CantemirCentrul de Excelenta BotosaniNicolae HutanuConstantin BejenariuGabriela AnisieCorneliu MihaescuBianca GuragataScoala Teioasa (Darabani)
3:08 pm Sambata, 29 Noiembrie, 2014

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

La fiecare patru ani nu punem speranța în politicieni că le va fi mai bine copiilor noștri. Să fie zâmbetul acestui copil un semn bun, de data aceasta?

Sondaj
Credeți că dărăbănenii vor trăi mai bine cu Mihai-Alin Gîrbaci la conducerea Primăriei Darabani?

   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare