Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 9 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai putere... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

Gheorghe Morosanu: „Satul Teioasa are o pozitie speciala pe harta lumii… Teioasa nu mai e acolo, Teioasa e atunci”



Şcoala din satul natal îi poartă numele, oraşul Darabani i-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare, este profesor la Central European University din Budapesta (Ungaria), unde activează de mai bine de 10 ani. Dărăbăneanul Gheorghe Moroşanu este un produs al şcolii româneşti, cu o carieră universitară internaţională de excepţie.

Gheorghe Moroşanu a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, unde a obţinut şi doctoratul, în anul 1981. A fost profesor universitar şi cercetător la unitatea de învăţământ cu acelaşi nume, membru al Comitetului pentru Matematică şi Ştiinte Naturale a Consiliului National pentru Cercetare Ştiintifică în Ministerul Educaţiei din România, cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române, Filiala Iaşi, cercetător la Universitatea din Stuttgart, Germania. Din anul 2002 este profesor, iar în perioada 2004-2012 şef al Departamentului de Matematică si aplicaţiile sale, la Central European University, Budapesta. Excepţionala pregătire şi seriozitatea dovedită de-a lungul timpului l-au recomandat pe plan internaţional încă din anul 1989, când a fost invitat la Universitatea din Jyväskylä, Finlanda, urmând apoi şi alte experienţe în alte centre universitare din lume.

A contribuit la implementarea şi acreditarea în SUA a Programului de doctorat în Matematică şi Aplicaţii la Central European University, Budapesta. A propus lansarea unui program de master în Matematici Aplicate la Universitatea Central Europeană din Budapesta, începând cu anul universitar 2008-2009.

A publicat numeroase cărţi în limba engleză, 9 cărţi în limba română, aproximativ 100 de lucrări ştiinţifice. A colaborat cu peste 30 de cercetători pe diverse teme, în domeniile sale de interes sau din zonele învecinate, precum biologie, chimie, economie, inginerie, mecanică, fizică. În 1983 a fost distins cu Premiul “Gheorghe Lazăr” al Academiei Române (pentru contribuţii remarcabile în studiul ecuaţiilor cu derivate parţiale hiperbolice).

Domnul profesor a avut disponibilitatea şi răbdarea de a ne vorbi despre anii copilăriei în Teioasa natală, a depănat amintiri despre oameni dragi, în vremuri greu de străbătut. Ne-a vorbit distinsul profesor despre pasiune şi profesionalism, despre misiunea şi rostul de a fi.

D-le profesor, v-aţi născut în anul 1950, în Teioasa (Darabani). Cum se vede, după mai bine de jumătate de secol, locul copilăriei?

Satul Teioasa are o poziţie specială pe harta lumii, e un loc pitoresc de pe malul drept al Prutului, râul care, din nefericire, desparte românii de români. Încă din copilărie, am aflat de la părinţii mei cum călătoreau cu trenul la Cernăuţi, după ce treceau mai întâi pe malul celălalt al Prutului. Desigur, asta se întâmpla înainte de război, deci înainte de a veni eu pe lume. Această frontieră artificială, al cărei rost nu îl înţelegeam, mi-a marcat puternic existenţa. Altfel, primii ani din viaţă, petrecuţi în Teioasa, îmi par acum cei mai fericiţi din toată existenţa mea. Satul de atunci păstra încă neatinse obiceiurile moştenite din vremurile trecute. Încă se mai păstrau tradiţiile populare, iar sărbătorile religioase erau respectate de toată lumea. Rănile războiului începeau să se vindece şi viaţa îmi părea atunci liniştită. Mai aflam câte ceva despre război de la tatăl meu, care ajunsese cu regimentul lui până în Crimea. De asemenea, ştiam că existau mai multe văduve de razboi în sat. Mai auzeam povestindu-se despre refugiu, foamete şi altele, dar toate păreau în mintea mea legende despre întâmplări îndepărtate.

Era un timp al frământărilor, al colectivizărilor...

Într-adevăr, bucuriile şi jocurile copilăriei mele aveau să fie umbrite în curând de spectrul colectivizării forţate, finalizate în Teioasa în 1962, odată cu înfiinţarea Gospodăriei Agricole Colective (G.A.C.). Părinţii mei au fost nevoiţi să se înscrie în G.A.C., sub ameninţarea concedierii fratelui meu Ioan, pompier militar, şi a surorii mele Elena, funcţionar.  Pământul a fost confiscat, împreună cu altele. Era un şoc pe care l-am resimţit din plin. Părinţii mei erau deznădăjduiţi, ceea ce îmi producea şi mie o mare nelinişte. Mă gândeam cu groază că nu voi mai putea merge la şcoala din lipsă de bani şi mijloace pentru întreţinere. Fără să exagerez, acest moment al deposedării de pământ a marcat începutul dispariţiei satului românesc. Hora satului a fost înlocuită cu balul la Căminul Cultural. Portul naţional a dispărut fără urmă. Curând după aceea, a început exodul tinerilor către mine, şantiere, oraşe în construcţie, fabrici.

Trecând peste etapele care au urmat, astăzi asistăm la un exod al tinerilor peste hotare. Satul Teioasa nici nu mai există acum pe hartă, deoarece a fost înglobat de curând în teritoriul localităţii (oraşului) Darabani. Eu însă păstrez în memoria mea imaginea satului Teioasa aşa cum era atunci, cu nunţile, care ţineau trei zile şi trei nopţi, ca în basme; cu Vatra Jocului, care se afla chiar lângă casa părintească, unde se organizau horele satului; cu obicieiurile de Crăciun şi de Anul Nou, inclusiv urăturile, Capra cea Mare, Cerbul, bandele  lui Gruia, Jianu etc. Astfel, parafrazându-l pe Ionel Teodoreanu, pot spune că pentru mine Teioasa nu mai e acolo, Teioasa e atunci.

Prima carte, cumpărată împreună cu un pachet de drojdie!



Şcoala din sat, în care aţi învăţat atunci, vă poartă astăzi numele. Cum vă simţiţi ştiind că, în fiecare zi, numele d-voastră este rostit de sute de oameni, elevi, profesori, părinţi?

Iniţial m-am opus ideii ca numele meu să fie asociat cu şcoala din sat (eu continui să cred că satul Teioasa mai există!) înainte de obştescul meu sfârşit, aşa cum se cuvine. Dar insistenţa colegilor şi consătenilor mei m-a convins să accept. De fapt, ca să fiu sincer, am fost extrem de încântat de faptul că realizările mele ştiinţifice, într-un domeniu atât de greu accesibil publicului larg, au fost totuşi percepute cumva de oamenii din Teioasa şi Darabani. Este cu adevărat un fapt remarcabil. Colectivitatea simte mai bine decât credem noi ceea ce se întâmplă în jur. Ştiam de la cursurile predate studenţilor că un grup de studenţi căruia te adresezi simte instinctiv gradul de pregătire profesională şi sinceritatea profesorului, chiar dacă ceea ce spune la momentul respectiv nu este înţeles în totalitate de toţi. Totuşi, nu mă gândisem niciodată că percepţia este la fel de bună în colectivitatea concetăţenilor mei. Asta m-a determinat să accept denumirea şcolii cu anticipaţie.

Pentru mine, un om plecat din Teioasa, era şi este o onoare deosebită, care nu ar putea fi egalată în nici un fel. De obicei, denumirile de acest fel şi titlurile onorifice se oferă din interes. În acest caz, nu a existat nici un interes, de aceea preţuiesc mult pe consătenii şi colegii mei (Aurel Cute -Bacau, fraţii Constantin şi Gheorghe Matei -Iaşi, mai tânărul Constantin Moroşanu -profesor la şcoala din Teioasa şi mulţi alţii, prea mulţi ca să-i pot aminti pe toţi, îi rog să nu se supere), care s-au gândit la mine cu prietenie sinceră. Le sunt extrem de îndatorat. Asta îmi dă puterea să cred că viaţa merită să fie trăită.

Vă mai amintiţi de dascălii din anii de început?

Desigur, îmi amintesc de  învăţătoarea mea, Doamna Eugenia Caba, care avea talent pedagogic autentic şi punea mult suflet în educaţia noastră. De asemenea, îmi amintesc de toţi cei care au fost profesorii mei din clasele V-VIII. Tuturor le port un respect deosebit, pentru ceea ce m-au învăţat, cu pricepere şi dragoste. Aş vrea să adaug la lista educatorilor mei pe sora mea Olguţa, cu şase ani mai mare decât mine, care m-a învăţat, încă înainte de a împlini eu cinci ani, să citesc şi să scriu. Când venea de la şcoală, o rugam să-mi arate şi mie ceea ce învăţa ea în clasă. A avut multă răbdare cu mine şi m-a ajutat să descifrez tainele scrisului şi cititului.

Ca un exemplu amuzant, îmi amintesc că am învăţat pe de rost, înainte de a merge la şcoală,  toate povestirile dintr-o carte cumpărată de la magazinul local, împreună cu un pachet de drojdie pentru copt (drojdia se vindea doar în zilele precedente sărbătorilor religioase importante, împreună cu o carte; mai precis, dacă voiai drojdie, trebuia să cumperi o carte!), inclusiv o  povestioară despre un “baobab înaripat”. Atunci credeam că baobabul este un arbore imaginar, abia mai târziu am aflat că baobabul există în realitate. Aşadar, când am ajuns elev în clasa I, ştiam deja să citesc şi să scriu. Însă nu m-am plictisit la şcoală. Am înţeles repede că la şcoală se învaţă sistematic, nu doar citind la întâmplare din diverse cărţi.

Am rămas la şcoala din Teioasa până la clasa a VIII-a, inclusiv. Profesorii se tot schimbau, nu erau întodeauna calificaţi pentru disciplinele respective. Însă eu nu sufeream prea mult din această cauză, învăţam după manuale şi alte cărţi. Aveam o memorie foarte bună, puteam memora uşor pagini întregi. Ca un exerciţiu distractiv, chiar obişnuiam să reproduc exact lecţiile atunci când aveam extemporal. Asta trezea suspiciunea profesorilor, de aceea  am decis la un moment dat să le spun dinainte că voi scrie exact ca în carte. Acuma nu mai am memoria de atunci, dar asta nici nu mi-ar folosi în momentul de faţă. Alături de cuvinte de mulţumire pentru profesorii mei de atunci, aş vrea să adaug mulţumiri pentru părinţii mei, care au înţeles pasiunea mea pentru carte şi m-au scutit de alte treburi ca să pot învăţa. Deşi nu aveau o pregătire deosebită, au înţeles că ştiinţa de carte este importantă şi m-au sprijinit cu generozitate în toată perioada studiilor mele. Erau oameni cinstiţi şi respectaţi în comunitatea locală şi m-au învăţat şi pe mine că cinstea nu este negociabilă. Îi consider pe parinţii mei, Maria şi Ion Moroşanu, primii şi cei mai importanţi educatori ai mei. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

“Mă simt foarte onorat că sunt produsul acestei şcoli”




Pasiunea pentru matematică... Există cineva căruia îi datoraţi deschiderea către acest domeniu?

Am avut profesori de matematică deosebiţi în perioada şcolii generale (D-ra Burlacu şi Domnii C. Ceică şi T. Papaghiuc) şi liceului (Domnii Dinu Mihai şi Sandu Pintilie). Sub îndrumarea lor am învăţat frumuseţea raţionamentului matematic. Le mulţumesc tuturor! La vremea aceea, nu mă gândeam că voi face carieră în matematică. Îmi plăceau toate disciplinele şi eram avid de cunoaştere în toate domeniile. Aşa se explică probabil faptul că am obţinut premiul I în toate cele 12 clase. Aşadar, matematica nu era pe primul loc în planurile mele de viitor. Totuşi, eram înclinat către ştiinţe. Îmi plăcea foarte mult fizica, dar eram conştient că teoria trebuie însoţită de experiment, ceea ce nu se putea întrucât şcoala din Darabani nu avea un laborator.  Până la urmă am ales să urmez studii universitare în matematică, domeniu în care mă simţeam cel mai bine şi care oricum oferea calea de înţelegere pentru toate ştiinţele. În perioada liceului am început să colaborez, din proprie iniţiativă, cu renumita Gazeta Matematică. Mai târziu am aflat că toţi matematicienii români au început în acelaşi mod.

În perioada facultăţii (din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi) am întâlnit mulţi profesori talentaţi. De la toţi am învăţat câte ceva. Totuşi, profesorul care m-a convins să încep cercetarea în matematică a fost actualul academician Viorel Barbu, Preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Matematice a Academiei Române. La vremea aceea era lector universitar şi nu bănuiam că va ajunge academician. Profesorul Barbu are un dar deosebit de a insufla tinerilor pasiunea pentru cercetare, izvorâtă din propria pasiune şi talent pentru matematică. Personal, m-am molipsit iremediabil de această pasiune a profesorului meu. Am învăţat de la Domnia Sa chiar de la început că poţi îndrăzni să produci rezultate la nivel internaţional şi poţi să publici în cele mai bune reviste de matematică. Şcoala creată de D-sa la Iaşi este recunoscută ca una dintre cele mai bune din lume. Mă simt foarte onorat că sunt produsul acestei şcoli.



A existat un moment – dacă da, când anume – în care aţi ştiut că veţi transforma pasiunea într-o carieră?

Momentul de început al carierei mele a fost fără îndoială momentul întâlnirii cu Profesorul Viorel Barbu. Îmi amintesc cu plăcere că era gata să lase totul pentru a discuta un subiect de matematică. Iată o întâmplare neobişnuită: în perioada cât era Decan al Facultăţii de Matematică, l-am cautat la un moment dat pentru a discuta o problemă de matematică şi l-am găsit în biroul de la Decanat, unde avea ore de audientă; m-a primit imediat şi am discutat problema respectivă chiar acolo, chiar a rugat secretara să nu fie deranjat. Îmi amintesc că obţinusem un rezultat bun atunci, care avea să fie inclus mai târziu în teza mea de doctorat, şi eram nerăbdător să discut asta cu D-sa.

“Toată lumea vorbeşte despre educaţie şi sănătate, dar instituţiile statului rămân insensibile la semnalele primite”



Parcursul dvs. profesional este impresionant, de la profesor de liceu la profesor universitar în Iaşi, apoi în Ungaria, Germania, adăugând aici şi experienţele în mediul academic, în universităţi din SUA şi Finlanda. Cum a fost trecerea de la sistemul românesc la cel din afara ţării? A rămas valoarea şcolii româneşti doar un mit?

În România, inclusiv la Iaşi, predarea şi cercetarea în domeniul matematicii au fost mereu la nivel internaţional, chiar în perioada comunistă. Din fericire, nu au existat şi nu au putut să existe influenţe politice, aşa cum s-a întâmplat în alte domenii. E adevărat că nu aveam acces la toate revistele de matematică, totuşi aveam contacte cu cercetători din afara ţării şi puteam să suplinim cumva lipsa de informaţie. Puteam să publicăm în revistele străine de matematică. E adevărat că aveam nevoie de aprobări, dar aceste aprobări se obţineau fără probleme deoarece articolele noastre nu conţineau nimic care să trezească suspiciuni reprezentanţilor regimului de atunci.

De aceea, în cazul meu, ca şi al altor matematicieni, trecerea de la sistemul românesc la cele din afara ţării a fost fără probleme. Dacă au fost diferenţe, pot spune că acestea au fost în favoarea sistemului românesc.

Într-adevăr, şcoala românească de matematică a fost şi rămâne deosebit de valoroasă, chiar în condiţiile din prezent, neprielnice educaţiei, şi în ciuda exodului de matematicieni spre universităţile din vest.

Este justificată dorinţa tinerilor români de a studia în străinătate?

Când eram în România, am fost martor al plecării multor tineri pentru studii în străinătate, inclusiv un mare număr dintre proprii mei doctoranzi de atunci. La început, am încercat să-i lămuresc să rămână în ţară, însă condiţiile oferite de statul român erau de departe de a le asigura un trai decent, aşa că plecarea lor era justificată. În plus, exista şi dorinţa lor de a intra în contact cu cele mai bune şcoli de matematică din lume. Mulţi dintre foştii mei studenţi sunt acum profesori la cele mai bune universităţi din lume. Desigur, este o mare pierdere pentru România. Cred că unii dintre ei s-ar întoarce în ţară, dar nimeni nu face nimic pentru a le oferi condiţii de viaţă normale în România. Toată lumea vorbeşte despre educaţie şi sănătate, dar instituţiile statului rămân insensibile la semnalele primite.

“Există la Botoşani un pictor talentat, care foloseşte cu succes motive şi structuri geometrice”



Profesorul Marcus du Sautoy povesteşte, într-un interviu, despre faptul că matematica afectează modul în care percepem lumea. “...matematicianul caută structura şi regularitatea – şi cumva astfel privim cu toţii lumea: în străfundurile noastre suntem toţi matematicieni. O parte din misiunea mea este să dezvălui oamenilor că dacă, spre exemplu, le place să asculte muzică, probabil că o ascultă într-un mod foarte matematic, identificând modele şi structuri, bucăţi care sunt similare dar modificate – poate într-un mod simetric, poate fiind inversate”, spune el. Este misiunea profesorului să ne facă să vedem aceste străfunduri unde, privind noi înşine, să descoperim că suntem – sau putem deveni! – matematicieni?

Matematicienii sunt priviţi cu îndoială şi suspiciune de ceilalţi membri ai comunităţii. De fapt, sunt şi ei oameni obişnuiţi, care, în plus, pot descifra mai uşor adevărul ştiinţific. De fapt, matematica este prezentă peste tot acolo unde există creaţie ştiinţifică sau inginerească. Dacă vorbim de matematica pură, care nu urmăreşte aplicaţiile imediate, descoperirile produc satisfacţii şi emoţii chiar mai puternice decât în literatură şi artă. Inchipuiţi-vă ce simte cineva care rezolvă o problemă care a fost propusă cu mult timp în urmă.

În general, oamenii se feresc de matematică, declara că ei sunt talentaţi pentru alte domenii şi nu au nevoie de matematică. Daca ar fi mai îngăduitori, ar vedea că pot înţelege destul de mult şi că nu e rău deloc să te apropii de matematică, atât cât poţi. Mi-am amintit chiar acum că există la Botoşani un pictor talentat, Victor Foca, pe care l-am cunoscut cu două decenii în urmă, care foloseşte cu succes motive şi structuri geometrice, unele bazate pe raportul (proporţia) de aur, pentru a reclădi – în concepţia D-sale – un univers iniţial perfect simetric. Aşadar matematica poate influenţa pozitiv chiar şi arta.

Desigur, un profesor poate să identifice talentul pentru matematică la discipolii săi, însă până la urmă fiecare decide calea pe care trebuie să meargă. Un adevărat matematician trebuie să-şi cunoască singur valoarea. Ceea ce poate face profesorul în plus este să netezească calea elevului, să-l coordoneze şi să-l încurajeze.

Aveţi o experienţă profesională probată în decenii de studiu, cercetare, aprofundare. Care sunt satisfacţiile unui matematician, în afara formării continue a generaţiilor de studenţi?

Cred că am spus deja că satisfacţiile generate de descoperirile în matematică sunt la fel de intense, poate chiar mai intense decât cele generate de creaţiile literare sau artistice. Diferenţa este că descoperirile matematice sunt cunoscute şi apreciate de un public mai restrâns. Personal, am avut multe satisfacţii în cariera mea. De exemplu, de curind am soluţionat o problemă care rezistă de câteva decenii, ceea ce mi-a produs o mare bucurie. Desigur, satisfacţiile generate de activităţile cu studenţii sunt la fel de mari. Trebuie să privim cu atenţie şi la transferul de cunoaştere către generaţiile tinere.

“Avem un prim-ministru plagiator, care se plimbă prin lume ca reprezentant al României”



Cum vedeţi sistemul educaţional din România? Mult discutata reformă a învăţământului pare tot mai greu de aplicat, în contextul instabilităţii politice, a degradării calităţii actului educaţional şi, nu în ultimul rând, al subfinanţării drastice a educaţiei, în toate sectoarele pe care le cuprinde.

Sunt plecat din România de peste un deceniu, dar urmăresc cu atenţie ce se întâmplă acolo. Cunosc mai bine ceea ce se întâmplă în învăţământul superior şi în cercetare. Există o degradare puternică a mediului academic românesc. Există profesori universitari care nu-şi merită titlul, există doctorate plagiate, în număr mare, inclusiv la nivel înalt. Avem chiar un prim-ministru plagiator care, în loc să plece acasă, se plimbă prin lume ca reprezentant al României. Ceea ce se întâmplă acum este un adevarat coşmar pentru mine, ceva cu mult mai rău decât era în perioada comunistî. Această situaţie este caracteristică perioadei actuale. Sunt extrem de îngrijorat de această răsturnare a valorilor în România. Nu ştiu cum se va putea ieşi din situaţia asta. Va fi foarte greu, deoarece non-valoarea este agresivă şi greu de înlăturat. Avem nevoie de intelectuali autentici care să se implice în viaţa publică. Va fi şi vina noastră dacă nu facem ceva în această direcţie.

Într-o discuție cu un olimpic internațional din Botoșani care, în urma performanței sale, a optat să continue studiile la Yale University din Statele Unite ale Americii, aveam să îl întreb despre valorile școlii românești, despre vârfurile unui sistem educațional blamat, chinuit, la limita credibilității. Vlad Băcăuanu (el era elevul olimpic) răspundea în urmă cu doi ani: “...nu cu vârfuri se clădeşte o societate funcţională şi prosperă (mai ales în condiţiile în care vârfurile româneşti au tendinţa de a părăsi ţara pentru oportunităţile din străinătate), ci cu elevul mediu (care este, prin definiţie, în numărul cel mai mare în orice şcoală; el alcătuieşte pătura cea mai groasă, cea mai numeroasă din generaţia care urmează să intre pe piaţa muncii şi el va defini în cea mai mare măsură societatea română). Iar nivelul elevului nostru mediu, dupa cum ne indică şi rata de promovabilitate de la bacalaureat, este sub cel al elevului mediu din multe alte ţări”. Care credeţi că este soluţia, în situaţia semnalată? Trebuie şcoala româneasca să se concentreze pe formarea, pe dezvoltarea acestui elev mediu sau trebuie să investească în “vârfuri”, acestea fiind cele care asigură, iată, şi prestigiul internaţional?

Vlad are dreptate, nu cu vârfuri se clădeşte o societate, deşi vârfurile nu sunt deloc de neglijat. Oricum, şcoala nu trebuie să se concentreze pe dezvoltarea “elevului mediu”, ci trebuie să-şi îndeplinească misiunea ei la cel mai înalt nivel posibil, pentru toţi elevii. Vârfurile vor apărea inevitabil şi trebuie încurajate, dar trebuie acordată atenţie tuturor elevilor. Nu spun ceva deosebit, raspunsul acesta este unul natural. În ceea ce priveşte prestigiul internaţional, întotdeauna am avut elevi şi studenţi extraordinari. Mai mult, toţi elevii şi studenţii crescuţi în România se acomodează extrem de uşor atunci când iau contact cu sistemele de educaţie din vest, deoarece pregătirea oferită de şcoala românească, la toate nivelele, este mai bună, chiar cu lipsurile semnalate de Dvs. Evident că este nevoie de o reformă autentică a învăţământului românesc, dar asta nu ştiu când va veni cu adevărat. Trebuie să ne gândim la asta.

“...matematica nu circulă precum literatura, muzica, pictura”

Aţi fost numit, în anul 2007, cetăţean de onoare al oraşului Darabani. Cum aţi primit gestul oamenilor de acasă care s-au gândit la această distincţie?

Le mulţumesc tuturor celor care s-au gândit la mine. Cum am mai spus deja cu o altă ocazie, aprecierea lor este mai importantă pentru mine decât recunoaşterea comunităţii matematice, datorită sincerităţii şi încărcăturii emoţionale a mesajului venit de la comunitatea locală din mijlocul căreia m-am ridicat. Sunt în continuare surprins de percepţia lor în legătură cu realizările mele ştiinţifice, care sunt greu accesibile publicului larg. Cu atât mai mult cu cât sunt plecat din România de ceva vreme, iar matematica nu circulă precum literatura, muzica, pictura.

Ce le uraţi botoşănenilor, românilor, celor care nu v-au uitat, celor care vă preţuiesc?

Le urez botoşănenilor şi tuturor românilor să preţuiască munca cinstită, să cinstească valorile autentice, să păstreze tradiţia românească, să iubească istoria neamului, să reprezinte cu cinste România oriunde s-ar afla. Botoşănenii să nu uite că de acolo s-au ridicat Eminescu, Enescu, Iorga. Aş vrea să amintesc aici şi doi matematicieni renumiţi: Octav Onicescu, născut la Botoşani, şi Dimitrie Pompeiu, născut la Broscăuti, în judeţul Botoşani. (interviu realizat de Florentina TONIŢĂ, stiri.botosani.ro, foto: web.ceu.hu)

 




Te-ar mai putea interesa si:  Scoala „Gheorghe Morosanu”Gheorghe MorosanuCentral European UniversityUniversitatea “Alexandru Ioan Cuza”Octav OnicescuDimitrie PompeiuVlad BacauanuVictor Foca
7:48 pm Sambata, 15 Martie, 2014

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Tema celei de-a 8-a ediții a festivalului Zilele Nordului este cea a redefinirii continue.

Sondaj
Vă vaccinați împotriva coronavirusului?

   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare