Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 9 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai putere... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

Constantin Dobrincu: „Capitalismul nu este lapte si miere” FOTO



Putem spune că, Constantin Dobrincu este un om nu doar cu scaun la cap, ci cu mai multe…scaune, pentru că el le produce de 20 de ani şi le mai face şi cu împletitură…de bun simţ. Inginerul dărăbănean, care acum dă de lucru la aproximativ 50 de persoane, a plecat de acasă de jumătate de secol, dar cei care îl cunosc spun că nu a plecat niciodată definitiv din Darabani, că a rămas aici (cu sufletul). După ce a predat la liceul din Darabani şi chiar la Laurian, Dobrincu a înfiinţat Fabrica de Scaune din Botoşani care produce în prezent 100.000 de piese pe an. Un om profund, Constantin Dobrincu se consideră realizat prin prisma faptului că a reuşit să le insufle copiilor săi o educaţie sănătoasă.

Majoritatea oamenilor de afaceri spun că este foarte greu să faci afaceri în România, mai ales din cauza birocraţiei de la noi. Dorim să aflăm şi opinia d-voastră.

Până acum 10-14 ani, cu experienţa dobândită, gândeam că orice om poate pune o afacere pe picioare, dar acum nu mai sunt de aceeaşi părere. Trebuie să ai nişte...trebuie ceva în plus...

Vă referiţi la relaţii, susţinere politică sau un feeling pentru afaceri?

Nu, nu...exact. Un feeling al persoanei respective pentru mediul afacerilor şi o tenacitate deosebită. Afacerile le împarţi în două: cele care ţin exclusiv de partea comercială: iei de aici şi vinzi în partea cealaltă, sau să faci tu producţie, care e un pic mai greu pentru că trebuie să-ţi pui mai mult mintea la contribuţie şi să vezi ce produse scoţi, ca să intri pe piaţă.

„Am avut privilegiul de a vedea capitalismul la el acasă”



Când aţi intrat pe piaţa din România? Cred că şi exportaţi produse.

La început am lucrat pentru export. Făceam lucruri mărunte. Vedeţi aceste scăunele de aici (foto). Au fost făcute cândva şi la Darabani prin anii ’78-’80 la Cooperaţie, unde a fost înfiinţat apoi abatorul lui Strugaru. Depinde şi cum reuşeşti să te strecori...Începusem să vă spun: sunt cazuri când trebuie să te baţi cu piaţa sau să produci şi să livrezi statului...

La noi sunt acum în vogă afacerile cu statul pentru că aduc profit în termenul cel mai scurt...De ce scaune şi nu toată mobila?

Da, dar când se schimbă vremurile şi politrucii, cei care au prosperat astfel, în decurs de 5-7-10 ani pierd tot, pentru că ei nu s-au confruntat cu o piaţă reală. Am avut privilegiul de a lucra cu cei din Franţa şi Italia şi atunci am văzut că pentru  a face lucruri bune, pentru ca piaţa să te respecte trebuie să faci o gamă restrânsă de produse de bună calitate şi la preţ mic.

Adică puţin şi bun?

Nu, mult şi bun. Cantităţi mari. Adică atât ştiu să fac: scaune şi mese. În felul acesta îi cauţi pe cei care doresc să vină la tine şi să cumpere. Am avut privilegiul de a vedea capitalismul la el acasă: în Franţa, Italia şi Germania şi în felul acesta am încercat să facem şi noi tot la fel. Am lucrat înainte de 1989 la o Cooperaţie Meşteşugărească care făcea export pentru ţările anterior enumerate .

„Acum 50 de ani am plecat de acasă...”

Reveniţi des acasă, la Darabani?

Da, mama mea mai trăieşte şi revin acasă la Darabani cam o dată pe lună, şi dacă am timp trec şi pe la celelalte rude. Mă gândeam...acum 50 de ani am plecat de acasă... (n.r.-pare că îl năpădesc amintirile). E o poveste lungă şi întortocheată. Eu am terminat ultima promoţie cu şapte clase când aveam 13 ani. Am dat admitere la liceul din Darabani şi nu am intrat atunci. În anul următor am început o şcoală profesională la Roman de 3 ani. Chiar dacă profilul era unul tehnic, se făcea limba română, matematica şi fizica foarte serios. Mi-a fost apoi uşor să mă înscriu la seral la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava. După liceu, erau acei ani în care fiecare dorea să facă ceva mai mult, iar eu aveam un complex de inferioritate pentru că terminasem liceul la seral şi mă gândeam că cei care au studiat la zi sunt mult mai bine pregătiţi, dar când am ajuns la facultate mi-am dat seama că mă înşelasem amarnic. Am lăsat fabrica şi am plecat la Institutul Politehnic din Iaşi, dar m-am întors înapoi de unde am plecat.



Aţi învăţat la seral şi munceaţi în acelaşi timp în fabrică...

Da, da. Nu a fost uşor. La admitere la liceu am fost 4 candidaţi pe un loc. A fost o selecţie dură a elevilor. Era cumplit pentru că trebuia să lucrezi de la 6:00 până la 14:30 la Combinatul de Celuloză şi Hârtie, apoi mergeam la o cantină să mânânc la prânz, iar orele erau programate de la 17:00 până la 21:00 sau 22:00. Dacă nu erau maşini disponibile dimineaţa, trebuia să lucrezi schimbul trei (noaptea) ca să-ţi câştigi existenţa. Exista un acord: câte piese ai făcut, atâţia bani iei. După ce am intrat la facultate, am savurat destul de mult studenţia. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât munca depusă a fost mai mare. TCM (Tehnologia Construcţiilor de Maşini) era domeniul în care lucrasem şi făcusem practică, şi astfel teoria am reuşit să o înţeleg mai uşor. Din ’76 până în ’81 am revenit în Suceava şi am lucrat la Fabrica de Maşini-Unelte şi printr-o anumită conjunctură a trebuit să plecăm pentru că la momentul respectiv se făcea în Suceava o fabrică de fibre artificiale (IFA) şi se emana în atmosferă sulfură de carbon, iar soţia se simţea cam rău. Astfel, am decis să mergem în învăţământ la Darabani.

Dacă mă întrebaţi, acum aş modifica total sistemul de învăţământ. Elevul, când termină o şcoală, ar trebui să ştie un pic astfel încât să-şi repare el singur broasca de la uşă, chiuveta de la baie. Nu se poate să termini liceul şi să nu ştii să faci nimic. Nu spun, trebuie să dobândeşti noţiuni generale şi la istorie sau geografie, dar cu problemele acestea practice te întâlneşti în fiecare zi şi trebuie să le ştii, să ai o cultură generală în acest sens precum la istorie. Aceasta este părerea mea. Există dispute pe această temă. Şi când am fost în învăţământ la Darabani, eu vedeam lucrurile într-un fel, iar unii profesori de ştiinţe umaniste de acolo în alt fel. Ba chiar se uitau la disciplinele astea tehnice ca şi cum ar fi fost nişte...mai nefolositoare decât sportul şi decât muzica. Am fost coleg cu Călinescu, Ceică, d-şoara Anisie, d-na Stoian ş.a. Din ’81 până în ’84 am predat la Liceul Industrial Darabani, dar s-a dat o lege că, cadrele tehnice ale liceului erau angajate la întreprinderea de care aparţinea liceul, în speţă Electrocontact, şi salariul îl primeam în funcţie de cum îşi făceau muncitorii fabricii planul. Şi atunci am decis să venim la Botoşani.

Director la Progresul
„Toată lumea fură de nu mai poate, iar noi muncim ca proştii?”

La Botoşani am lucrat la o Cooperaţie Meşteşugărească vreo 2 ani de zile şi apoi am fost promovat în funcţia de preşedinte al Cooperativei „Progresul”. Eu, care veneam din industrie, eram riguros în cazul fiecărui om, să-şi câştige pâinea în funcţie de cât lucrează. Programul era program, munca era muncă. Până la urmă oamenii au înţeles. După Revoluţie, foarte mulţi dintre directori au fost fugăriţi, daţi afară, pentru că erau catalogaţi ca, ceauşişti, comunişti. La mine nu a îndrăznit nimeni să vină să-mi spună...Dacă apărea o problemă, îl chemam la mine pe om şi discutam, găseam o rezolvare. Însă, mai târziu, prin ’94, oamenii au văzut jaful care se produce în Zona Industrială. Mă întrebau: „D-le Dobrincu, toată lumea fură de nu mai poate, iar noi muncim ca proştii?”. Le-am răspuns că fără muncă nu se poate şi astea se duc la moarte. A trebuit să-i las pentru că au început şi ei să fure. I-am prins prima dată pe 2-3 şi am realizat că unul singur la 250 (n.r.-numărul muncitorilor) de atunci nu puteai să faci faţă.





Experienţa de la Progresul v-a ajutat în afacerea d-voastră?

La început nu am făcut scaune, am colaborat şi cu cei de la SMA-ul din Darabani care aveau o secţie pe la Bajura care făceau împletituri din răchită. Eu dădeam comenzi pentru că mă cunoşteam cu o firmă din Franţa, eram un fel de intermediar. Apoi găsisem la Darabani nişte umbrele, nişte scaune din acestea pliante şi mai multe. Oricum, acestea au fost începuturile. Nu aveam mai nimic, ca să fac producţie de sine stătătoare şi atunci colaboram inclusiv cu Penitenciarul. În ’95-’96 am stat două săptămâni pe acolo şi i-am învăţat pe deţinuţi să facă tot felul de obiecte de lemn.

Uşurel, uşurel am început să facem scaune pentru copii, iar apoi tot mai mari, dar de 6-7 ani de zile au venit chinezii peste noi. Am făcut nişte elemente pentru scaune şi cuiere chiar acasă la părinţii mei, pentru alte scaune care aveau nevoie de împletitură am învăţat femeile de acolo să împletească cu papură. Nu este o activitate spectaculoasă. Spectaculos este atunci când...(n.r.-gândeşte profund) după 20 de ani de activitate poţi să te lauzi cu ceva mai consistent.

Era o perioadă când puteai să faci firme una după altă, dar m-am gândit că, copiii vor vedea că tata mai face o firmă şi o dă deoparte, face alta şi iar o dă deoparte ş.a.m.d. şi nu era un lucru sănătos. Şi am decis să o păstrăm aşa, în ciuda greutăţilor. Să nu vă gândiţi că a fost doar lapte şi miere. Am avut probleme mari şi grele. M-am apucat de afaceri fără nimic şi atunci a trebuit să apelăm la bănci şi nu a fost uşor. Am turnat beton în halele de lucru cu copiii, un băiat avea atunci 11 ani, iar celălalt 14. Le-am spus fiilor mei că dacă vor să facă mai ca lumea aceste hale de producţie, să facă ei.

Deci copiii d-voastră vor continua şi chiar dezvolta acest buisness.

Eu am doi băieţi şi o fată. Pe cei doi băieţi i-am adus lângă mine. Omul trebuie să se aşeze de cel puţin trei ori pe zi ca să stea la masă şi are nevoie de cel puţin un scaun. Cel puţin până când vor veni firmele astea din afară ca să facă linii de produs scaune, la preţuri foarte mici, dar calitate...îndoielnică. Facem scaune la comandă, sănătoase, şi deocamdată merge.



În prezent aveţi parteneri de afaceri sau colaboratori în Darabani? V-aţi gândit să deschideţi un punct de lucru în oraşul natal? Ţinând cont de foamea de locuri de muncă a urbei dărăbănene, poate şi mâna de lucru ar fi mai ieftină.

Poate dacă aş mai tânăr. Acum vreo 10 ani...dar acum...distanţa Botoşani-Darabani este destul de mare, iar cheltuielile de transport ar fi destul de mari. Darabani este un orăşel micuţ. Făbricuţa pe care o avem acum produce cam 100.000 de bucăţi de scaune pe an şi trebuie desfacere. Avem încheiat contract cu Dedeman care are vreo 40 de magazine şi acum trimitem produse şi în Italia. Avem şi colaborări cu nişte firme din China, facem nişte piese pentru mese, o firmă din Polonia de unde aducem ţesăturile pentru tapiţerie, adică capitalismul nu este, cum ni s-a părut nouă, lapte şi miere. Dimpotrivă, este foarte dur. Le spuneam acum 10-15 ani autorităţilor de control precum Garda Financiară, că dacă ne strâng pe noi cu uşa vor avea şi ei de pătimit mai târziu. Mi-au replicat că vor veni investitorii străini. El nu se deranjează să vină din Italia dacă aici nu-i iese de 2-3 ori mai mult profit decât la el în ţară.

Vedeţi, unele firme mari îşi externalizează profitul în ţările unde impozitul este foarte mic, îşi încarcă costurile aici, iar materialele pe care le aduc din China le trec printr-o firmă din Cipru sau Malta şi dacă iau un şurub cu 1 leu bucata din China îi mai pune un adaos comercial de 2 lei şi îl aduce în România cu 3 lei. Aici ansamblează, iar în Cipru îi rămân tot timpul 2 lei la fiecare şurub în parte, iar aici iese aproape 0 pe 0...Am mai trimis scaune şi în Israel, dar s-a stricat piaţa europeană pentru că s-au băgat chinezii.

Ce au în plus scaunele d-voastră? Sau preţul mai mic este unicul criteriu în alegerea unui produs, în general, la români.



Nu, consumatorul român, cel puţin în acest domeniu al scaunelor şi meselor, este mai pretenţios şi decât cel din Italia sau Franţa. Dacă nu faci lucru bun, nu ai ce să mai cauţi pe piaţă. Sunt şi firme mari care s-au lăcomit la nişte bani şi au făcut produse de proastă calitate, iar acum nu mai sunt. În teoria economică, din 100 de idei sau produse care se pot băga pe piaţă, 10 pot să penetreze pe piaţă, iar dacă 2 dintre ele se şi vând, atunci este foarte bine. Nu mă feresc să vă spun, a mai apărut un concurent care face scaune din acestea pliante la preţ mai mic, dar calitatea este mai proastă, iar la început eram îngrijorat, însă, pe parcurs lumea s-a lămurit, iar produsele lui stau în magazin, chiar dacă sunt mai ieftine cu 15%.

Am discutat cu câţiva dărăbăneni care v-au catalogat „un om rămas aici, care nu a plecat niciodată din Darabani” pentru că nu aţi uitat de unde aţi plecat.

Probabil asta este percepţia unor oameni care m-au cunoscut, dar, vă daţi seama, am plecat de 50 de ani de acolo, îmi face plăcere să mă întâlnesc cu oamenii din Darabani, ba chiar îmi aduc înainte că primarul Corneliu Aroşoaie a organizat în mandatul anterior o întâlnire cu fiii oraşului în Darabani, la care am participat şi eu. Sunt foarte mulţi oamenii din Darabani care s-au realizat...Acum nu ştiu, cuvântul ăsta „realizat” depinde de unde-l priveşti.

„Hoţămâniile şi prostiile, mai devreme sau mai târziu, trebuiesc plătite”

Vă consideraţi un om realizat?

Este prea mult spus. Un om, atât cât îi este dat să rămână pe acest Pământ, consider că trebuie să facă fapte bune, pentru că lumea asta va putea supravieţui cu oameni care ştiu să facă treabă fiecare pe bucăţica lui, care câştigă ceea ce a muncit, iar pe copii îi educă în acelaşi spirit. Hoţămâniile şi prostiile, mai devreme sau mai târziu, trebuiesc plătite. Populaţia Globului se înmulţeşte în progresie geometrică şi fiecare ar trebui să-şi vadă de treaba lui şi să-şi câştige existenţa fără pretenţii prea mari. Dacă fiecare ne vedem de problemele noastre, eu nu îl deranjez pe vecin, iar el nu mă deranjează pe mine...în caz contrar va fi haos. Cei mai mulţi se uită la bani mulţi, dar depinde de pretenţiile fiecărui om şi de aspiraţiile sale. Un om realizat este cel mulţumit cu ceea ce a făcut şi lasă în urmă nişte lucruri sănătoase, chiar nişte poveţe, fără parte materială, nişte sfaturi care să se încadreze în Cele 10 Porunci. Viaţa pleacă de la minus infinit la plus infinit şi trebuie să găsim un loc pe Pământ, un loc unde să putem convieţui toţi, un loc pe eşichierul acesta al disciplinei oamenilor.

PS: Inginerul a cărui nume a fost inscripţionat în marmură în faţa facultăţii din Iaşi alături de ceilalţi studenţi inventatori ne-a mărturisit că astăzi nu ar lua-o de la capăt, deoarece este de părere că îţi trebuie o doză de nebunie pentru a începe o afacere. Copiii săi, Vlad şi Mihai, au preluat ştafeta, în timp ce Oana profesează ca medic în Franţa. Cert este că am întâlnit şi dărăbăneni împliniţi, cel puţin sufleteşte. (Lucian BĂLĂUCĂ) 

Citiţi şi:
Dorel Aioanei: „Viata reprezinta suma alegerilor pe care le faci”




Te-ar mai putea interesa si:  Constantin DobrincuFabrica de ScauneLiceul „Ştefan cel Mare” SuceavaCooperativa Mestesugareasca „Progresul”
9:33 am Luni, 30 Iunie, 2014

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Tema celei de-a 8-a ediții a festivalului Zilele Nordului este cea a redefinirii continue.

Sondaj
Vă vaccinați împotriva coronavirusului?

   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare