Vremea
Calendar Ortodox
Carte de Oaspeti

Daca doriti sa va spuneti parerea despre acest site, despre continutul sau, sau despre un subiect care va preocupa, nu ezitati sa ne lasati un mesaj in cartea de oaspeti!


Editorial
În 17 iulie Darabaneni.ro a împlinit 11 ani cu bune şi cu rele. Orice drum are un început, dar şi un sfârşit. Dumnevoastră, cititorii, dar mai ales Dumnezeu ne va îndruma calea în continuare. Tânăr și entuziast fiind, ai p... Darabaneni.ro…Cui mai folosesc astăzi?
" href="social/6-ani-de-darabaneni-roa-cui-mai-folosesc-astazi/">continuare
Horoscop
 

IN MEMORIAM GHEORGHE HRIMIUC-TOPORAS Mioara Hrimiuc-Toporas despre Darabani: „...Din acea zona tinuta mai mult in intuneric, ies raze la suprafata”



Născut în prima zi a anului 1947 la Darabani, când foametea încă se mai făcea simțită în județele Moldovei, Gheorghe Hrimiuc-Toporaș a urmat toate studiile preuniversitare în localitatea natală. La liceu l-a avut profesor şi pe Lucian Valea, cel care i-a insuflat dragostea pentru literatură. Între 1965 și 1970 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde s-a bucurat de aprecierea deschisă a celebrului profesor Constantin Ciopraga. După ce a predat zece ani ca profesor la două școli din Iași, în 1980 devine cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philipide” din Iași. S-a dedicat total cercetării, a colaborat la Dicționarul literaturii române, a îngrijit o ediție din Păstorel Teodoreanu și una din Dan Botta care au apărut post-mortem. Alături de Victor Durnea a realizat o antologie de anchete literare desfășurate în anii '30, adunate în două volume care au apărut la fel post mortem, și tot la câțiva ani de la decesul său a fost publicată cartea Atelier de istorie literară, o serie de studii semnate Gheorghe Hrimiuc-Toporaș. Din păcate nu a mai apucat să-și susțină public teza de doctorat despre Problemele receptării poeziei lui Mihai Eminescu, decesul său survenind imediat după susținerea ultimului referat. Despre el și despre activitatea sa au scris critici și istorici consacrați precum Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Dan C. Mihăilescu, Constantin Ciopraga, dar și prieteni și colegi dintre care amintim pe Victor Teișanu, Ion Holban, Victor Durnea sau Florin Faifer. Ziua de 14 martie 1995 a retezat destinul unui istoric și critic literar care atingea culmile maturității științifice.

A doua zi după Blajini, urc la etajul 4 al unui bloc de pe Bulevardul Socola și sun la apartamentul 25. Îmi deschide ușa, plină de vervă și emoție Mioara Hrimiuc-Toporaș, soția regretatului istoric și critic literar Gheorghe Hrimiuc-Toporaș. Bucuria de pe chip trădează multitudinea de amintiri care năvăleau atunci prin mintea gazdei mele, una mai importantă și mai definitorie pentru personalitatea soțului ei. După un scurt schimb de impresii ne așezăm pe canapea și începem să răsfoim albumele cu fotografii, adevărate colecții de biografii în imagini. „Nici nu știți ce bucurie mi-ați făcut când ați spus că veniți. Dar trăiesc și un moment greu. Toată noaptea amintirile s-au perindat așa, parcă erau realități și m-am tot frământat ce să vă spun”. Deși este focșăneancă, doamna Mioara s-a atașat profund de locurile natale ale soțului ei. Vorbește cu atâta pasiune și dragoste despre Darabani și dealurile din jur, de parcă ar avea rădăcini seculare pe malul Prutului. Fiecare fotografie are povestea ei și trădează emoții diferite. Vorbind despre o imagine sau alta, aflu lecții de viață dar și drame care au lovit această familie de-a lungul anilor.



Părinții lui Gheorghe Hrimiuc (numele de Toporaș și l-a luat la căsătorie), Vasile și Maria au fost agricultori, tatăl fiind și un martor al istoriei reale și crude pe frontul din Uniunea Sovietică. Au fost patru frați la părinți, o fată Ileana și trei băieți: Constantin, David și Gheorghe. Din păcate, doar sora mai trăiește, frații decedând toți la distanță de doi ani unul după altul primul, primul care a părăsit lumea aceasta fiind mezinul familiei, Gheorghe. David și Gheorghe au fost singurii care au urmat studii superioare, deși nu a fost ușor nici pentru ei și nici pentru părinți. Frații au înțeles acest lucru, iar David, care era cu doi ani mai mare, după ce a ajuns profesor de matematică la Gura Humorului își ajuta fratele cu bani la facultate. Ambii au excelat în profesiile lor, iar dacă Gheorghe a devenit în cele din urmă cercetător, David a fost un atât de cunoscut profesor de matematică, încât după moartea lui la Gura Humorului s-a instituit un concurs interjudețean de matematică care-i poartă numele.

În discuțiile cu soția lui, aceasta niciodată nu-i pomenește numele real, ci vorbește mereu de Saşa. De unde acest nume, aveam să aflu mai târziu. În anul doi de facultate, când a întrebat profesorul cine este absent, un coleg care-i uitase numele, gândindu-se la rezonanța slavă a numelui de familie Hrimiuc, a spus că „Sașa” lipsește, iar de atunci prietenii și chiar unii membrii ai familiei i-au spus așa. Iar fiica sa și-a botezat băiețelul chiar cu acest nume în amintirea tatălui. Dar cum era studentul Gheorghe Hrimiuc în anii studenției aveam să aflăm de la soția acestuia: „Trăiesc acum cu d-voastră un moment cu totul deosebit, căci mă năvălesc realmente amintirile. Îmi sunt atât de prezente imaginile de odinioară încât par niște realități. Parcă întind mâna și pot să le pipăi. Amintirea despre Sașa, căci așa i-a rămas numele dat de un coleg din grupa noastră 680, a facultății de Filologie. Eu am fost întâi candidată la Institutul de Teatru din București, nu am reușit și am dat la Filologie la Iași, care era orașul adolescenței mele. Îmi spuneam eu că este înfrățit cu Focșaniul dar am venit și pentru că sora mea era deja studentă aici. După un an la fără frecvență am intrat la zi. Am fost repartizată la grupa 680, unde erau cei mai mulți băieți. Am păşit acolo cu emoție. Din momentul în care am intrat, am știut că acolo este locul meu.

M-a frapat faptul că cei mai mulți colegi se uitau spre mine, iar mai târziu aveam să aflu cine este cel care nu mi-a acordat aceeași atenție pe care eu o așteptam de la toți cei de acolo. Intrând în grupă, eu eram elementul vesel. Învățam, dar nu mă țineam doar de asta. În primul rând nu uitasem spre ce mă pornisem prima dată, și m-am înscris în trupele de teatru studențesc. În cele din urmă, l-am convins și pe Sașa să vină alături de mine dar a acceptat doar în calitate de sufleor. Ca rod al acestei activități, la un moment dat la Cântarea României am luat locul I cu piesa „Oamenii cavernelor”. Încet, s-a legat prietenia noastră, deși mărturisesc că m-a frapat băiatul înalt, frumos construit, cu ochii cenușii, chiar dacă era printre puținii băieți care nu îmi acorda o atenție deosebită. El era foarte rece, și deși nu făcuse nici un pas spre mine, toți colegii ne voiau împreună. Mă intimida prin seriozitatea lui, deși nu era respingătoare, se vedea de atunci că era o ființă de excepție
” mi-a mărturisit Mioara Hrimiuc-Toporaș.



Apropierea dintre cei doi tineri, studenți cu visuri și aspirații înalte s-a produs încet dar sigur. Se pare că Sașa admira stilul de viață al colegei sale Mioara care era mai deschisă, mai dinamică, căreia îi plăcea să fie mereu înconjurată de prieteni. Provenind dintr-o familie modestă, nu a trăit niciodată un complex din acest punct de vedere. Sentimentele l-au făcut să-și învingă orice teamă și reținere, iar într-o iarnă, de Anul Nou, a luat drumul Focșaniului pentru a cere mâna fetei care, atunci când l-a auzit cântând la ziua ei, s-a îndrăgostit pe loc de el. Momentul a reprezentat o întreagă aventură, dar a reușit să obțină acceptul viitorilor socri, astfel că, în vară, cei doi au mers cu alaiul de la cununia civilă în Piața Unirii din Iași unde se sărutau mirii, moment romantic pentru studenți dar puțin stânjenitor pentru părinții, care nu erau încă obișnuiți cu astfel de lucruri.

Dar mai bine s-o lăsăm pe mireasa de atunci să ne povestească: „El mă admira pe mine și pentru faptul că mă descurcam fără să am bursă, pentru că familia mea avea venituri peste limită. Când el mi-a spus că a mers prima dată cu trenul la 14 ani, am rămas foarte uimită, că el știa totul din cărțile pe care le citea cu râvnă, asemeni oamenilor mari de cultură care au avut o chemare pentru carte, în ciuda dificultăților materiale de care se loveau. Eu eram printre puținele studente - dacă nu chiar singura - care îmi sărbătoream ziua de naștere și chemam atunci colegii și colegele de grupă. Saşa era impresionat de risipa mea...! Când l-am auzit cântând acolo m-am îndrăgostit cu adevărat de el, dar foarte mândră nu am lăsat să se vadă acest lucru. Știind că era dintr-o familie cu mari greutăți nu a îndrăznit să-mi ceară să-i fiu alături. A făcut-o totuși la un An Nou când m-a vizitat la Focșani. Eu nu le-am spus părinților mei de ce vine. El a sosit alături de sora mea și de cumnatul meu, doar că el era hotărât să-mi ceară mâna. Noroc că la noi era și bunica din partea mamei, care s-a prins repede ce se întâmplă și de la sine a început o muncă de lămurire cu părinții mei. M-a cerut în căsătorie de la părinții mei, cărora le-a spus că înțelege dacă se împotrivesc. Am făcut cununia civilă la Iași, în spirit studențesc, la care au participat și o parte din actorii care mi-au fost regizori, printre care și cunoscutul Petru Ciubotaru dar și Virgiliu Costin. Am mers cu alaiul după noi în Piața Unirii unde urmau să se „sărute mirii”, spre mica jenă a părinților sau a celor veniți de la Darabani. Nunta a fost la Focșani iar părinții mei au fost foarte impresionați de părinții lui Saşa”.

După ce am povestit despre ale tinereții valuri, a venit momentul ca, pe atunci tânăra studentă din Focșani să rememoreze prima întâlnire cu Darabanii. Rămân surprins de patetismul care o cuprinde atunci când vorbește despre aceste locuri, dar și de atenția cu care își alege epitetele. Chiar dacă Gheorghe sau Sașa avea emoții să-și ducă soția la părinți acasă, fiindu-i probabil teamă, mai ales că mediul de unde provenea ea era unul diferit. De la început aceasta a fost impresionată de simplitatea oamenilor, de bunătatea și puterea lor de muncă. Dealurile verzi, casele ca în poveștile lui Creangă și Prutul cu dramele sale au câștigat-o de cum a călcat în această localitate. Probabil - aproape sigur -, dragostea și respectul pentru soțul ei a ajutat-o să descopere lucrurile frumoase de aici:

Cea mai mare emoție pentru Saşa a fost să mă ducă la Darabani, mai ales după ce îmi văzuse casa boierească de la Focșani, deși niciodată nu s-a rușinat cu mediul de unde provenea. Dacă am fost supărată pe ceva a fost modul cum se ajungea acolo. Ajungem în Darabani spre seară, după un drum de groază într-un autobuz aglomerat. Debarcăm și începem drumul spre casa lui. Era seara și o lună frumoasă, și când am ajuns acolo mi s-a părut ceva de vis. Am văzut fântâna din vale și pe coama dealului o căsuță din povești, acoperită cu stuf. Atunci i-am spus: „Sașa, asta e casa ta”. Părinții lui ne așteptau pe prispa aia mică, iar eu eram cu minijup ceea ce contrasta cu peisajul patriarhal. Tatăl lui m-a îndrăgit foarte tare, chiar am fost singura căreia îi mai povestea câte ceva din prizonierat. Mama lui avea niște ochi frumoși, și era atât de caldă la suflet și de neaoşă. Cu toată neștiința ei de carte, era foarte mândră că și-a învățat copiii, aceasta a fost dorința ei cea mai mare. Frumusețea chipului ei a rămas zugrăvit pe pânză de Viorica Toporaș, sora mea și cumnata cu care Sașa s-a înțeles foarte bine în interesul lor comun pentru artă.



Cel mai mult am văzut la Darabani chiar o ură față de vecinul de dincolo de Prut. Chiar dacă și în alte zone era un sentiment asemănător, acolo au trăit adevărate drame cu mulți dintre localnici care își aveau  dincolo de apa aceia neamurile. O zonă ținută sub papuc din mai multe părți, și de regimul nostru și de Moscova. Poate că din acea zonă, ținută mai mult în întuneric ies raze la suprafață. Foarte mulți oameni mari au ieșit de acolo, și mari în dorința lor de a răzbate, de a reuși în viață, nu neapărat din perspectiva studiilor. Apoi pe mine m-a frapat familia numeroasă. Avea foarte mulți veri, verișoare, unchi. Eu când îi întâlneam îi pupam, îi îmbrățișam, dar ei erau obișnuiți altfel, doar dădeau mâna, erau mai reci




Drumurile la Darabani au adunat multe amintiri și au întărit legătura de suflet dintre Mioara Hrimiuc-Toporaș și locurile natale ale soțului ei. „Ulterior, după nuntă, de câte ori mergeam la Darabani, cumnatul meu care era șofer ne lua și ne ducea pe dealurile din împrejurimi, ne ducea la Teioasa, la bunica soțului meu. Mi-a plăcut zona, oamenii, chiar foarte mult. Apoi, prietenia lui Saşa din copilărie cu Neculai Papaghiuc, Ghiță Ilaș, Constantin Ceică... Acești prieteni au venit de multe ori la Iași și poate din acest motiv m-au perceput ca pe una de-a lor. Mi-a mai plăcut în Darabani, că în fața fostului Sfat Popular, azi Primăria existau canapeaua și fântâna din flori, am rămas uimită, eu care văzusem Viena și alte orașe mari. Mereu râdeam că Darabaniul îl știm de la geografie, pentru că acolo se agață harta în cui. La prima vedere oamenii păreau reci, aspri și eu vedeam la ei o dorință continuă de a îndulci traiul cumva. Mi-au plăcut multe la Darabani și mi-a plăcut familia aceasta pentru că numai pentru muncă au fost. Ce mâncăruri se făceau acolo, mai ales la cuptor. Ce nu îmi plăcea, atunci când venea preotul de Ajun, mama se chinuia și ne spunea să fie totul gata, pregătit, dar noi îi spuneam să mai lăsăm și pentru a doua zi. Pentru că avea noră din Focșani mama lui s-a apucat să fac și vin și îl desfăcea pentru noi când ne întâlneam. Noi adormeam seara pe cuptor și cum eram obosiți și moleșiți, preotul venea la 5 dimineața, cu dascălul la ușă și ne trezea, noi eram în cămeși de dormit, asta nu prea îmi plăcea”.

Ajuns la facultate prin mari sacrificii ale familiei și ale lui, Saşa a înțeles că nu există alt drum decât cel al dăruirii totale, al seriozității și al rigorii. A fost unul dintre studenții față de care cunoscutul critic literar Constantin Ciopraga și-a exprimat deschis admirația. Acesta a fost cu adevărat un magister pentru tânărul critic și istoric literar, coordonându-i nu doar teza de licență ci și doctoratul. Pregătirea, conștiinciozitatea și finețea discursului îl recomandau pentru o carieră universitară, dar viața cu ale sale urcușuri și coborâșuri a amânat momentul acesta zece ani, iar când avut ocazia să lucreze la catedră a renunțat la cariera de profesor universitar pentru a se dedica întru totul cercetării. La terminarea facultății a fost propus asistent universitar. Din acest motiv nu a mai fost înscris pe listele de repartiții de la minister. Soția sa a fost repartizată într-o comună de lângă Iași.



Lucrurile aveau să ia o altă întorsătură. Postul de asistent a fost blocat, astfel că pentru a i se repara nedreptatea făcută a primit ore la două școli din Iași. A fost profesor în învățământul preuniversitar 10 ani, timp în care a trăit mereu cu teama de a nu reuși a se face înțeles de către elevi. Cu toate că era foarte scrupulos, că încerca să-și facă meseria cu devotament, își aprecia soția pentru maleabilitatea și pentru puterea de adaptare la situațiile diferite de la școală, ceea ce el avea impresia că nu va reuși niciodată. Locul său era în altă parte, la Universitate sau în cercetare. Din această perioadă a rămas prieten cu unii dintre marii profesori ai Iașiului ca George Croitoru, Vasile Nechita sau Victor Durnea. Cu cel din urmă avea să devină și coleg de birou la Institutul de Filologie.

Sașa avea mereu o admirație fața de mine, ca om la catedră. El considera munca aceasta enorm de grea. Spunea că el nu putea să-și depășească firea lui de a se face maleabil în diverse situații la școală. Îndrăgea copii, dar se confesa afirmând că nu reușește să se coboare la nivelul copiilor așa cum ar vrea el. Trăia mereu o teamă că nu își făcea treaba cum trebuie. Toată lumea îi spunea că locul lui ar fi în învățământul superior sau în cercetare. Îi plăcea acest lucru, munca cu studenții și cercetarea. La un moment dat, s-a anunțat un concurs la Philippide (Institutul Philippide) unde erau deja 3 sau 4 colegi de ai noștri din facultate cercetători. A stat în cumpănă până să meargă. Spunea că au fost atâția ani pierduți pentru cercetare cât a fost profesor. Mereu se temea că nu îi va ajunge din urmă pe ceilalți. Eu am încercat mereu să-i spun că nu are ce să ajungă din urmă, dar avea și el dreptatea lui. A fost o poartă pe care trebuia s-o deschidă. Și-a învins timiditatea și imediat după ce a intrat a primi oferte să predea la facultate, dar mereu spunea cum va fi el asistent bătrân, și a refuzat.



Aici i-a avut colegi pe Florin Faifer, Eugen Munteanu, Rodica Șuiu (poeta Aura Mușat), Algeria Șimota, soții Teodorovici, Andrei Hoișie (în prezent directorul Editurii Universității „Alexandru Ioan Cuza”), Ioan Holban (fost director al Teatrului Național Iași și actual director al Teatrului „Luceafărul”) și Victor Durnea sau pe Tereza Petrescu, sora lui Ioan Petru Culianu pe care a protejat-o de șicanele regimului comunist și care mai târziu i-a facilitat un stagiu de o lună în bibliotecile Parisului. Se alătură acestora colegii de facultate, Adriana și Emanuel Isopescu, el fiind un cunoscut om de televiziune. Prietenul lui, Petrușa Andrei ,a scris câteva versuri la înmormântarea sa
”, povestește cea care i-a fost alături toată viața și la sprijinit necondiționat. Mai târziu, Ioan Holban avea să rememoreze „...am împărțit apoi același birou, aceiași sală de bibliotecă din Iași, o cafea, niște țigări Carpați fără filtru, vreo tartină, ceva acolo, în tren sau pe banca din parcul Academiei”.

A avut un cult pentru muncă și prin asta s-a făcut apreciat și remarcat. Acesta a fost și unul din motivele pentru care, imediat după încadrarea la Institutul Philipide a fost cooptat în echipa care a redactat „Dicționarul Literaturii Române de la origini până în 1900”. Manifestările științifice, dezbaterile pe teme literare și filosofice alături de nume importate ale vieții culturale ieșene era mediul în care se simțea cel mai bine. Deși nu a fost privat de piedici și cu toate că a depus mereu o muncă enormă, se simțea fericit. Însă, așa cum ne mărturisește soția sa, nu doar în cercetare se ridica la nivelul așteptărilor celor din jur. A fost un familist convins și un părinte devotat, nu a neglijat niciodată copiii sau soția, chiar dacă atunci când se punea la masa de scris pierdea noțiune timpului. „Deși provenea dintr-un mediu patriarhal, el era foarte deschis, chiar spre mirarea tuturor. Am făcut mâncare împreună, ba mai mult m-a învățat el, făceam treburi împreună sau mai multe făcea el că stătea mai bine la capitolul timp. Nu am avut niciodată discuții, chiar dacă mai mult pe el cădea problema dusului copiilor la grădiniță sau la medic. Probabil Dumnezeu a vrut să-l ia așa de repede, tocmai când să facem și noi nunta de argint și întâlnirea de 25 de cu colegii. De fapt, înmormântarea lui a fost ca o întâlnire de promoție pentru că a venit tot anul. Pentru el familia era sfântă şi nu cerea nimic, în schimb dăruia, iar eu spun că din acest punct de vedere a fost fericit.



Munca i-a fost cartea. Aici a avut fericirea că era în mediul cărților, la Institut era raiul lui. El lucra mereu la masa de scris, la birou, și nu doar că nu obosea ci era de-a dreptul fericit la birou, la bibliotecă. Când ne adunam cu bucurie el vroia să-i povestesc la școală dar și el îmi povestea ce mai descoperea nou, așa am fost martoră la apariția ideilor cărților sale. A murit chiar la finalizarea tezei de doctorat „Problemele receptării poeziei lui Mihai Eminescu”. A susținut licența cu o temă despre Garabat Ibrăileanu tot cu profesorul Ciopraga. A făcut cursuri postuniversitare de limbă germană, dar a fost mai mult autodidact în acest domeniu, pentru că a vrut să-i citească pe scriitorii germani în limba lor. Munca lui de la Institut a fost una de sisif, pentru că a întâmpinat o serie de piedici puse de oameni de cultură care se opuneau Institutului. Se dăruia prea mult, și uita de ce era în jur, efectiv făcea un sacrificiu perpetuu. Mulți ani m-am gândit la faptul că a fost fericirea vieții lui că a fost la acest Institutul Philipide, că a fost în cercurile de cultură ale marilor oameni ai Iașului. Munca de la Institut i-a fost mai mult o fericire decât o greutate. Cum a putut asta, pentru mine rămâne încă o enigmă
”.

Ascensiunea lui Sașa s-a frânt când cei doi copii „urmau să-și i-a zborul”, aşa cum ne spune Mioara Hrimiuc-Toporaş, dar aceștia au dus mai departe rigoarea și seriozitatea moștenite de la tatăl lor. Nicoară este inginer, iar Ioana a călcat pe urmele tatălui său şi după ce a terminat studiile de filologie a devenit translator. Pierderea tatălui și soțului a fost un moment foarte greu pentru copii și soție. Aceasta a afirmat că mereu a făcut parastase și la Iași și la Darabani, iar acest lucru a legat-o și mai tare de zona aceasta. Cât despre durerea pricinuită, a avut rețineri în a și-o exprima în totalitate din respect pentru mama soțului său, pentru care drama era mult mai mare. Căutând printre lucrurile tatălui lor după deces, cei doi copii au descoperit câteva versuri, care foarte probabil aparțin chiar lui Saşa Hrimiuc, versuri pe care familia i le-a încrustat pe piatra de mormânt: „Cine să mă cheme/ Din afund de vreme?/ Cine să mă scoață/ Din marea de ceață?/ Cine să mă audă/ De sub iarba udă?”.



Ar fi multe de spus despre cel care a lăsat o amintire atât de frumoasă în inima familiei și a prietenilor, dar timpul este necruțător și trebuie să mă despart de doamna Mioara Hrimiuc-Toporaș, cu promisiunea că voi transmite mesajul său de salut, dragostea pentru Darabanii care în inima ei ocupă același loc cu Focșanii și că pe orice dărăbănean îl așteaptă în casa ei cu brațele deschise, cât despre Gheorghe Hrimiuc-Toporaș, ceea ce au scris de-a lungul vremii prietenii și colegii săi despre el indică faptul că era un exemplu de dăruire, rigoare, dragoste de frumos și aproapele său. (Alexandru D. AIOANEI)

Că Gheorghe Hrimiuc-Toporaș trăia multiform literatura, e o certitudine. În cadrele ei, el oficia, cu dăruire, cu credință, cu zel. Aripile i s-au frânt tocmai când putea produce pe măsura prețioaselor lui posibilitățiConstantin Ciopraga

Urban și academic, criticul nu iartă o eroare, corectând până și greșelile de tipar, dintr-o ediție sau alta. Minunată voință de perfecțiune!”  Nicolae Turtureanu

Din nefericire, înțeleptul și bunul meu prieten Sașa Hrimiuc, împreună cu care lucrasem la pregătirea antologiei, avea să se stingă din viață la 14 martie 1995, ca urmare a unei boli necruțătoare. Tocmai își susținuse ultimul referat în cadrul doctoratului, având ca temă problema receptării poeziei eminesciene, și finisa o ediție din eseistica lui Dan Botta. N-a avut norocul de a o vedea, așa cum nu a avut norocul de a vedea Dicționarul literaturii române 1900-1950. A-B, la care a contribuit cu peste 60 de articole. N-a avut norocul de a vedea măcar primul volum al culegerii de anchete literare”    Victor Durnea







Te-ar mai putea interesa si:  Mioara Hrimiuc ToporasGheorghe Hrimiuc ToporasDan BottaVictor DurneaPastorel Teodoreanu
12:44 pm , 04 Mai, 2014

Postarea comentariilor presupune implicit crearea unui cont de facebook. Sunt interzise postarile multiple ale aceluiasi mesaj (spam) si orice forma de reclama in cadrul comentariilor. Nu sunt permise mesajele cu tenta antisociala, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene si injuriile. Va rugam nu deviati de la subiect, nu lansati atacuri la persoana autorului (autorilor) articolelor sau injurii la adresa cititorilor care comenteaza. Sunt interzise comentariile care incita la actiuni ilegale, precum si cele care contin amenintari sau violeaza intimitatea si viata privata a cuiva. Utilizatorul este singurul responsabil de continutul mesajelor si isi asuma consecintele in cazul unor actiuni in justitie. Administratorul acestui site isi rezerva dreptul de a radia comentariile care nu respecta regulile de mai sus si de a restrictiona accesul utilizatorului respectiv pe site. Publicatia Darabaneni.ro nu raspunde pentru opiniile postate in cadrul comentariilor, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Adauga un comentariu

Poza saptamanii

Copii adorabili, momente emoționante la Teioasa Trail.

Sondaj
Vă vaccinați împotriva coronavirusului?

   
   
   
   

Slideshow
Stiri nationale si internationale
Clipul saptamanii
Toate drepturile rezervate | Orice reproducere partiala sau integrala a continutului acestui site(fotografii sau texte) se pedepseste conform legilor in vigoare